"Academia Rurală de Folclor şi Teatru" de la Şipote este un proiect inedit în peisajul educaţional actual din România, inspirat după mişcarea cultural-economică de la Ungureni, care a funcţionat, timp de două decenii, în perioada interbelică, într-o zonă în care sărăcia, analfabetismul, bolile sociale şi alcoolismul făceau ravagii. "Am convingerea că acest proiect va scoate comuna noastră din adormirea în care se află de vreo 40 de ani", spune primarul comunei Şipote, Constantin Coţofanu, unul dintre principalii susţinători ai înfiinţării Academiei.
"Principala hibă a Jijiei, nostalgia ei dintotdeauna, este faptul că nu oglindeşte nici o aşezare umană mai răsărită. Sau mai floarea soarelui. Un destin ingrat a făcut-o să supurească, de la izvoare până la vărsare, doar prin/printre localităţi care n-au avut şansa de a-şi schimba condiţia, de a trece de la sat la oraş. Nici chiar în Epoca de Aur, când atâtea râuri meschine au devenit fluvii şi atâtea sate obscure s-au urbanizat, Jijia n-a căpătat o nouă calitate. Cum să nu fii Jijie de supărare, când unui afluent de-al tău, precum Bahluiul, i se face favoarea de a se înalţa pe malurile lui ditamai capitala culturală a ţării, iar ţie, apă longilină, abia dacă ţi se pun la gât nişte mărgele de chirpici!", descria, cu mult umor, "situaţia" din Valea Jijiei, poetul, eseistul şi publicistul ieşean Nicolae Turtureanu, într-una dintre tabletele sale.
Pe Valea Jijiei am pornit şi noi, pe drumul ce leagă Iaşul de Botoşani, trecând prin sate sărăcăcioase, dar fudule, ce îşi etalează la şosea casele "âtalieneşti", proaspăt izolate termic şi vopsite în culori ţipătoare, răsărite printre "vecinele" pe care vremurile au brăzdat şanţuri adânci în pereţii din lemn şi chirpici. Am pornit pe drumuri care te îndemnau să nu te grăbeşti, printre gropile astupate, cu ani în urmă, cu fonduri europene, dar cu "metodă românească". Motivul pentru care am lăsat în urmă gălăgia oraşului a fost curiozitatea de a-i întâlni pe iniţiatorii unui proiect, care a stârnit, printre localnicii din zonă, râsete şi entuziasm, deopotrivă.
Râsete, pentru că numele proiectului, "Academia Rurală de Folclor şi Teatru de la Şipote", a părut multora "prea pompos şi plin de emfază" pentru "peticeala vremurilor". Entuziasm, pentru că iniţiatorii acestei idei de redeşteptare a interesului pentru tradiţii îl consideră o metaforă inspirată de şcolile ţărăneşti din perioada interbelică, îndeosebi de "Universitatea Populară de la Ungureni".
"Nu poţi să clădeşti un lucru cu adevărat trainic fără suflet"
Prima întâlnire am avut-o cu primarul comunei Şipote, Constantin Coţofanu, un om umblat prin lume, care a înţeles că nu doar de drumuri asfaltate, apă şi canalizare au nevoie cei pe care îi reprezintă, pentru a deveni o comunitate în adevăratul sens al cuvântului.
"Am convingerea că această academie va scoate comuna noastră din adormirea în care se află de vreo 40 de ani. Din punct de vedere economic, noi am reuşit, încetul cu încetul, să facem paşi în direcţia cea bună, anul trecut fiind prima comună pe judeţ la accesarea de fonduri europene. Dar nu poţi să clădeşti un lucru cu adevărat trainic fără suflet. Iar suflet, pentru mine, înseamnă cultură, tradiţii şi mândria că aparţinem acestor locuri", spune Constantin Coţofanu.
Convingerea că bogăţia unei comunităţi este dată, în primul rând, de tezaurul ei spiritual, l-a făcut pe edilul din Şipote să considere "Academia Rurală de Folclor şi Teatru" drept "prioritatea numărul unu" a Primăriei şi să asigure toată susţinerea necesară pentru acest proiect, care, deşi a fost gândit acum mai bine de cinci ani, a fost considerat, în cel mai fericit caz, drept o "fantasmagonie" de către alţi edili.
Astfel, Academia s-a înfiinţat printr-o hotărâre de Consiliu Local, a primit sediu în Căminul cultural recent renovat al comunei, o bază materială şi promisiunea că, pe parcursul derulării proiectului, se va asigura tot ceea ce va fi necesar unei bune funcţionări.
Academia, pe departamente
Un alt om de bază în proiectul "academiei" de la Şipote este Monica Babă, bibliotecar al comunei, care duce, de ani buni, o muncă de scoatere la suprafaţă a bogăţiilor spirituale ale zonei. Alături de profesori de la şcolile ce aparţin de Şipote şi de alţi oameni inimoşi, Monica Babă adună obiecte vechi care exprimă cultura şi civilizaţia zonei şi pe care şi-a propus să le expună într-un muzeu al comunei, culege folclor, adună materiale necesare pentru întocmirea unei monografii a comunei şi editează, de trei ani, un ziar destinat locuitorilor din Şipote.
"Proiectul acestei "academii rurale" s-a pliat foarte bine pe munca noastră, oferindu-ne susţinerea de care avem nevoie şi posibilitatea de a trece de la munca "de arhive", la cea de valorizare a bogăţiilor zonei. În cadrul Academiei, noi am gândit mai multe departamente, care să acopere aria noastră de interes. Astfel, avem un departament de etnografie şi folclor, unde copiii culeg de la bătrânii satului cântece vechi, specifice zonei noastre, şi învaţă să le interpreteze; un cerc de dansuri populare, în care, la fel, se învaţă în special dansurile specifice locului; un departament de vestimentaţie tradiţională, unde toţi cei interesaţi pot învăţa de la bătrânii noştri cum se coase un costum popular sau cum se realizează alte obiecte de vestimentaţie sau de uz casnic; un departament de spectacole, pentru că tot ceea ce învăţăm trebuie să prezentăm comunităţii în zilele de sărbătoare şi, nu în ultimul rând, un departament care se va ocupa cu redactarea monografiei comunei noastre", explică bibliotecarul din Şipote.
Alături de "omul de la arhive", un alt susţinător activ al Academiei este şi Ligia Melinte, preşedinte al Asociaţiei Române a Tinerilor Artişti (ARTA), care spune că, în calitate de fiică a comunei din Valea Jijiei, are o datorie morală faţă de acest proiect. "Noi avem o multitudine de bogăţii a căror valoare nu o conştientizăm. Ca să dau doar câteva exemple, căiuţii de la Şipote, împletiturile de nuiele, produsele de cojocărie sau covoarele ţesute tradiţional pot deveni mărci înregistrate ale comunei noastre. Am dus astfel de produse la festivaluri de profil organizate în ţară sau străinătate şi s-au bucurat de un foarte mare succes. De aceea, ne-am propus organizarea, alături de meşteri populari din această zonă, unor tabere de creaţie în care copiii şi toţi cei interesaţi să înveţe să realizeze astfel de produse tradiţionale şi de artizanat, pe care să le prezentăm apoi publicului şi, de ce nu, să le oferim spre vânzare, iar banii obţinuţi să-i reinvestim în activitatea noastră. Este un lucru absolut realizabil şi îmi doresc ca activitatea acestei academii rurale să fie un proiect mesaj, din care şi alte localităţi, în special din zone defavorizate, să înveţe să redescopere şi să-şi promoveze specificul tradiţional", spune preşedintele asociaţiei ARTA.
"Copiii şi tinerii sunt epicentrul demersului nostru"
"Părintele" "Academiei Rurale de Folclor şi Teatru" de la Şipote este profesorul Alexandru Dumitra, cel care a înfiinţat, în 1995, şi teatrul "O mie şi una de... măşti", un experiment unic în ţară în arta spectacolului pentru copii, jucat de copii, apreciat de reputaţi specialişti în teatrologie.
Oltean prin naştere şi moldovean "după "domiciliu", profesorul Dumitra a propus, iniţial, înfiinţarea unei astfel de academii în Vlădeni, comună vecină cu Şipote, unde locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea de mai bine de 40 de ani. "Propunerea a fost foarte bine primită, în sensul că s-a râs neîntrerupt cinci zile şi cred că se mai râde şi astăzi de ideea mea. "Ia uite de unde vrea să scoată Dumitra academicieni?!", a fost argumentul care a stârnit cel mai mare amuzament. Ei n-au înţeles, însă, că denumirea aceasta, de "academie", este o metaforă inspirată de modelul universităţilor populare din perioada interbelică şi nu reprezintă altceva decât o încercare de cercetare şi valorizare a componentelor sociale şi istorice definitorii pentru zona noastră", spune Alexandru Dumitra.
În viziunea iniţiatorului acestui proiect inedit, Academia Rurală de la Şipote îşi propune, în primul rând, trezirea şi cultivarea în rândul copiilor şi tinerilor a interesului faţă de tradiţii şi de componentele sale creatoare: artă populară, literatură, muzică, spectacol etc.. "Copiii şi tinerii sunt epicentrul demersului nostru, pentru că ei vor fi viitorii mesageri ai culturii şi civilizaţiei din această zonă", crede profesorul din Vlădeni.
La cei mai bine de 70 de ani pe care îi are, Alexandru Dumitra nu se mărgineşte la rolul de "teoretician", ci îşi investeşte întreaga energie în proiecte despre care crede că au puterea să depăşească calificativul de "mulţumitor". "Lucrez de o viaţă cu copiii şi am obţinut cu ei rezultate care au contrazis orice aşteptări. Vă dau un singur exemplu: procentul de promovabilitate la ultima sesiune a examenului de bacalaureat în Vlădeni a fost zero. Nu doi la sută, nici unu la sută, ci zero! În acelaşi timp, copii care locuiesc tot în Vlădeni, mulţi dintre ei proveniţi din familii modeste şi fără valenţe deosebite la învăţătură, obţin, an de an, premiul întâi la festivalurile naţionale de teatru pentru copii şi sunt lăudaţi şi apreciaţi, în ţară şi în străinătate, de profesori şi teatrologi renumiţi", spune, mândru, directorul, regizorul, sunetistul, costumierul (şi tot ce mai este nevoie) de la teatrul "O mie şi una de măşti", care îi îmbracă pe micii actori în costume făcute din haine cumpărate "la kilogram", se ceartă cu autorităţile pentru a obţine banii necesari deplasării la festivalurile naţionale şi se căciuleşte, an de an, pentru o tabără la munte sau la mare, care să răsplătească premiile obţinute după sutele de ore de repetiţii ale copiilor.
Dar, pe lângă zestrea de premii întâi câştigate la festivalurile de profil, cea mai de succes poveste a teatrului din Vlădeni rămâne tânăra Alina Scarlat, provenită dintr-o familie foarte modestă din comuna ieşeană, ajunsă, în prezent, doctorand la Şcoala de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale din Paris. Alina şi-a uimit profesorii de la Universitatea din Strasbourg, unde a făcut, înainte de a fi acceptată la doctorat, un master în teatrologie şi antropologie teatrală, cu povestea teatrului pentru copii din Vlădeni, iar lucrarea sa de disertaţie, care a tratat tocmai acest subiect, al artei făcute cu mijloace mai mult decât modeste, a primit cel mai bun punctaj.
Curtea domnească de la Şipote
Când vorbesc de tradiţie, oamenii din Şipote amintesc de o existenţă de peste cinci sute de ani a localităţii, a cărei biserică a fost construită de hatmanul Luca Arbure, în 1507. "Tinerii poate nu ştiu aceste lucruri sau poate cred că numele comunei noastre nu poate fi legat de nimic deosebit. Dar ar trebui să fie mândri de faptul că biserica noastră, monument istoric, a fost ctitorită de portarul Sucevei, Luca Arbure, care avea şi o moşie aici. În Şipote a fost chiar şi o curte domnească, în vremea voievodului Petru Rareş, şi tot în comuna noastră s-au născut oameni a căror activitate a marcat cultura românească, precum medicul şi academicianul Vasile Mârza", spune preotul paroh din comuna ieşeană, Aurel Lunic.
Universitatea Populară înfiinţată în 1935 la Ungureni a funcţionat timp de două decenii
Privită ca o alternativă la un sistem de învăţământ deficitar şi la kitch-ul care începe să-şi pună amprenta, din ce în ce mai accentuat, şi pe tradiţionalista lume a satului, ideea proiectului de la Şipote este susţinută şi de reputatul specialist în ştiinţe ale educaţiei Adrian Neculau, prof. dr. univ. la catedra de Psihologie a Universităţii "Al. I. Cuza", din Iaşi. "Există un decalaj, pe care nu-l putem contesta, între învăţământul urban şi cel rural, dar, în acelaşi timp, sunt şi multe iniţiative lăudabile în această zonă rurală, în care bunul simţ şi inteligenţa ţărănească formează o materie primă cu care se pot realiza încă lucruri deosebite. În privinţa acţiunii de la Şipote, mai mult decât proiectul intelectual în sine contează implicarea afectivă, angajamentul. Este o muncă grea, de durată, în care trebuie să capeţi încrederea celor cărora te adresezi, să capeţi vizibilitate şi, nu în ultimul rând, sprijinul material necesar. Dar întotdeauna se găsesc oameni dispuşi să ajute, dacă ştii unde să îi cauţi", este de părere profesorul Neculau, al cărui unchi, Eugen Neculau, este cel care a înfiinţat Universitatea Populară de la Ungureni (judeţul Botoşani) în 1935.
Universitatea de la Ungureni era, în fapt, o şcoală pentru săteni, la programul căreia aceştia participau cu un deosebit interes şi implicare, pentru că a fost gândită ca o şcoală a satului, cu oameni ai satului. "Mişcarea cultural-economică de la Ungureni a fost una de durată, funcţionând timp de două decenii şi devenind apoi obiect al atenţiei cercetătorilor, pentru că s-a manifestat şi a dat rezultate într-o zonă în care sărăcia, analfabetismul, bolile sociale, alcoolismul făceau ravagii. Programul Universităţii cuprindea două cicluri: unul cultural, de la 1 octombrie la 1 aprilie, şi unul economic, de la 1 aprilie la 1 octombrie. Programele de şcolarizare vizau educaţia civică, socială, morală şi religioasă, intelectuală şi economică a adultului din mediul rural, urmărind, deopotrivă, disciplina socială, cât şi ataşamentul faţă de patrie şi neam. Iar ca amănunt, cine se angaja în acţiuni politice era exclus din universitate. De fapt, acesta a şi fost motivul pentru care conducerea Universităţii Populare de la Ungureni, reprezentată de adunarea generală, a decis, după venirea comuniştilor la putere, autodizolvarea, pentru a nu deveni o agentură a ideologiei de partid", povesteşte profesorul Adrian Neculau direcţiile de acţiune şi, mai apoi, finalul proiectului Universităţii de la Ungureni.
.jpg)
