Incunabul din 1483 în colecţiile Bibliotecii Brukenthal

Primele cărţi tipărite, cele din faza de „leagăn“ (în latină „incunabulum“, la sg., „incunabula“, la pl.) a tiparului, au avut mult asemănări cu manuscrisele, ca mai apoi, dar în cadrul aceluiaşi secol al XV-lea, să evolueze la forma şi coordonatele unei cărţi, aşa cum o ştim noi astăzi.

Paradoxal sau nu, apariţia acestor prime tipărituri a însemnat deopotrivă o continuitate din epoca precedentă, cea a manuscriselor medievale, dar şi o ruptură cu trecutul, tocmai datorită faptului că textele ori cărţile, spre a fi multiplicate, nu se mai copiau cu mâna de către copişti, de obicei, în atelierele special amenajate pentru aceştia din mănăstiri, ci se tipăreau de către nişte profesionişti ai tiparului, de tipografi, în tiparniţe.

În Evul Mediu apusean, conducătorul unei echipe de copişti se numea „scriptuarius“, în latină, el având misiunea de a supraveghea, îndruma şi coordona munca de transcriere a textelor dintr-un atelier specializat, numit „scriptorium“ („scriptoria“ la plural). Munca întregii echipe de copişti era o formă de a face „ascultare“, care era desigur cuprinsă în demersul „autologic“.

„Autologia“ este definită ca fiind o cunoaştere ori o înţelegere de sine. O înţelegere de sine care, având ca reper tezaurul oferit de teologie, permite omului o cunoaştere de sine spirituală, duhovnicească.

O dată cu apariţia tiparului, cărţile erau tipărite în tiparniţe, aceasta fiind o denumire veche a unui atelier specializat, în care culesul literelor şi imprimarea textului se executau manual.

Primele cărţi tipărite, cu alte cuvinte, cele din faza de „leagăn“ (în latină „incunabulum“, la sg., „incunabula“, la pl.) a tiparului, au avut multe asemănări cu manuscrisele, ca mai apoi, dar în cadrul aceluiaşi secol al XV-lea, să evolueze la forma şi coordonatele unei cărţi, aşa cum o ştim noi astăzi. Datorită faptului că manuscrisele medievale nu au avut foaie de titlu, nici primele incunabule, care le imitau, nu au avut. În schimb, ambele categorii începeau textul cu o notă numită „incipit“. Mai precis, cele mai multe texte ale vremii începeau cu formula „Hic incipit liber“ („Aici începe cartea“), urmată de diverse explicaţii asupra conţinutului. Cartea se încheia cu menţiunea „explicit“, aceasta fiind o prescurtare a formulei „Explicitus est liber“, menţionând, de cele mai multe ori, atât titlul, cât şi autorul lucrării, data şi locul în care textul a fost copiat. De reţinut, în context, că termenii latini de «plicare» şi «complicare» însemnau a „înfăşura“ un rulou, iar «explicare» însemna „a-l desfăşura“ ori „a-l derula“. De aici a apărut formula „explicitus liber“, care însemna „carte derulată“, cu sensul de sfârşitul textului unei cărţi.

Ornamente de culori şi aur

În colecţiile de carte străină rară din Biblioteca Brukenthal se află două exemplare ale „Bibliei Koberger“ apărute la Nürnberg în 1483. Un exemplar al Bibliei respective a fost tipărit într-un singur volum, în vreme ce al doilea are două volume, primul cu textul sacru de la „Facere“ la „Psalmi, următorul de la „Pildele lui Solomon“ la „Apocalipsă“.

Atât în Biblia într-un singur volum, cât şi în cea de-a doua, în două volume, aspectul grafic este asemănător, constând dintr-un tipar negru, cu text pe două coloane şi cu ornamente în roşu. Textul propriu-zis este agrementat cu iniţiale de mână („letrine“), unele în ornamente de culori şi aur, iar altele doar conturate, cu alte cuvinte neterminate.

De altfel, modalitatea de înfrumuseţare a unei cărţi, dar şi de marcare a structurii textului a constituit-o folosirea „letrinei“, cunoscută şi ca iniţială ornată. Era una dintre mărcile distinctive ale unei realizări tipografice, constituind totodată un mijloc de identificare şi datare a unei vechi tipărituri.

Conform unei binecunoscute definiţii, letrina este o „literă de corp mai mare, uneori ornamentată, cu care începe un text sau o parte a unui text“ (Virgil Olteanu, „Din istoria şi arta cărţii“. Lexicon, Bucureşti, 1992).

Letrina sau iniţiala poate fi „istoriată“, adică ea este decorată cu scene ori personaje întâlnite în cartea respectivă, încadrată, în chenar, îngropată, cu alte cuvinte, aliniată la mai multe rânduri ale textului, respectiv ornată, în acest caz, cu litera respectivă se începe o carte, un capitol, chiar un anumit cuvânt, cu puternică rezonanţă simbolică pentru ctitor.

De remarcat faptul că din Biblia Koberger nu lipsesc nici xilogravurile. Primul exemplar de Biblie, cel într-un singur volum, are 583 de foi (nu pagini) numerotate, din care, în decursul secolelor, au căzut foi; altfel spus, lipsesc foile 1, 5 şi 6.  Al doilea are, în total, tot 583 de pagini, cu precizarea că numerotarea din volumul acesta începe de la 246. Desigur, Biblia acesta a avut istoria ei în ce priveşte proprietarii care au deţinut-o. Găsim astfel că are, ca semne de proprietate, o însemnare manuscris pe interiorul copertei superioare (cu numele „Friedrich Zammintzki“), apoi sigiliul ars al „Bibliotecii oraşului“ (Sibiu), precum şi ex-librisul „Bibliotecii Gimnaziului Evanghelic“ din Sibiu.

Al patrulea proprietar este, fireşte, Biblioteca Muzeului Naţional Brukenthal din Sibiu, în colecţiile căreia se păstrează în acest moment. După obiceiul timpului, cartea are drept coperţi scoarţe de lemn învelite în piele, cu ornamente în fier; mai mult, se mai văd urme ale încuietorilor cărţii, care au căzut între timp, precum şi resturi de colţare şi bucle.

Biblia Koberger în două volume are, în mare, aceleaşi caracteristici cu cea într-un singur volum. Xilogravurile sunt, însă, într-un număr impresionant - 109 de astfel de reprezentări artistice - cu subiecte atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament. Numai că „omul propune şi Dumnezeu dispune“: de fapt, xilogravurile nu au fost făcute pentru această Biblie, din 1483, ci pentru cea de la Köln, din 1478. Cum Anton Koberger a fost co-sponsor al Bibliei de la Köln, el a fost în măsură să folosească respectivele xilogravuri şi în Biblia editată de el cinci ani mai târziu, cunoscută azi, între specialişti, ca fiind „Biblia Koberger“ şi considerată a fi a noua ediţie a unei „Biblia Germanica“.

Dar cine a fost Anton Koberger? Acesta a trăit între 1445 şi 1513, el fiind unul dintre cei mai faimoşi editori de carte din Germania secolului al XV-lea, cu o „zestre“ de aproximativ 250 de lucrări tipărite între 1471 şi 1504. De altfel, ilustraţia folosită în „Biblia Germanica“ din 1478 a fost nu numai repetată în acest incunabul din 1483, ci, extrem de important, a devenit canon în domeniul cărţii religioase din Germania următorului secol, al XVI-lea. (Dr. Constantin Ittu este cercetător ştiinţific, Muzeul Naţional Brukenthal.)