Copiii ca persoane umane în creştere sunt darurile cele mai scumpe ale lui Dumnezeu pentru părinţi şi pentru umanitatea întreagă, care fără copii nu-şi mai poate continua existenţa. Însă aceste daruri minunate, pentru istorie şi veşnicie, trebuie cultivate cu multă atenţie, multă iubire şi multă răbdare.
Naşterea, creşterea şi educaţia copiilor este o lucrare sfântă de împlinire a omului prin iubirea faţă de cei mai apropiaţi semeni ai săi: soţia, copiii, rudele, prietenii, vecinii, colegii ş.a. Creşterea copiilor în plan biologic şi spiritual este şi o maturizare a părinţilor în iubirea lor darnică, harnică şi responsabilă.
Modelând spiritual caracterul copiilor, părinţii cultivă totodată bunătatea şi nobleţea lor părintească, astfel încât copiii buni devin fericire pentru părinţi, iar părinţii buni fericire pentru copii.
În familie se creşte şi se educă spiritul comuniunii, se formează personalitatea. După cum tatăl sau mama nu sunt în familie fiinţe impersonale, tot astfel nici copilul nu este în familie o fiinţă impersonală, ci o persoană unică şi irepetabilă. El are un chip şi un nume, iar sufletul său este chemat la viaţă pe pământ şi în ceruri, omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu (cf. Facere 1, 26-27).
Cu ajutorul părinţilor şi al celorlalţi membri ai mediului familial şi social, copilul îşi formează prima imagine despre lume şi societate, îşi cultivă dragostea de părinţi şi fraţi, respectul faţă de aproapele şi de locurile natale.
Caracterul copiilor nu se formează numai prin cuvinte şi activităţi, ci şi prin modul de viaţă al părinţilor, prin exemplul dat de aceştia. Legătura armonioasă şi afectivă cu părinţii, care este mai intensă la vârsta copilăriei, este componenta principală a formării sale. Tendinţa copiilor de a-i imita pe părinţi se menţine chiar şi atunci când aceştia îşi formează propriile familii. Îndeosebi legătura armonioasă dintre părinţi şi a copiilor cu părinţii lor constituie cea mai bună temelie pentru dezvoltarea morală şi spirituală a copiilor. Dimpotrivă, lipsa armoniei în relaţiile dintre părinţi influenţează negativ întreaga viaţă a copiilor.
Autoritatea părinţilor nu trebuie să se întemeieze pe asuprire şi constrângere, ci pe
iubire, dialog şi ajutor. Exercitarea ei ca putere opresivă sau violentă dă naştere unor stări negative, conştientizate mai ales în epoca noastră. Îndeosebi în societatea contemporană, care exercită o presiune irezistibilă asupra copilului cu multiple posibilităţi şi tentaţii, dialogul părinţilor cu fiul sau fiica lor în vederea înţelegerii corecte a lucrurilor este deosebit de necesar. Copilul nu este chemat să urmeze în viaţă un drum întâmplător, ci trebuie să-şi aleagă propriul drum dintr-o mulţime de posibilităţi care i se oferă.
În vremea noastră cauzele nefericirii copiilor şi tinerilor - precum sărăcia, deruta profesională, drogurile, alcoolismul, nesiguranţa vieţii de mâine, deprimarea etc. - s-au înmulţit într-un mod alarmant. În aceste condiţii sporirea atenţiei şi a iubirii părinteşti, în lucrarea de creştere a copiilor, constituie o nevoie vitală.
De aceea, îi îndemnăm pe părinţi să acorde mai mult timp copiilor, să-i ajute să nu-şi piardă sănătatea şi mântuirea, să cultive libertatea de a face binele şi de a aduce bucurie celor din jurul lor.
Pe copii îi îndemnăm să iubească mai mult pe părinţii lor şi să se roage pentru ei, întrucât prin ei Dumnezeu le-a dăruit viaţa şi tot prin ei îi ajută, spre a-şi împlini vocaţia lor de fiinţe raţionale, binevoitoare şi iubitoare, create după chipul lui Dumnezeu Cel Bun şi Sfânt.
Ne rugăm Bunului Dumnezeu, Părintele luminilor, să dăruiască părinţilor şi copiilor
"toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit" (cf. Iacob 1, 17), pace, sănătate, bucurie şi ajutor pe calea credinţei luminate şi a faptelor bune, spre bucuria Familiei, Bisericii şi Poporului nostru.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi!
.jpg)
