Iubirea sinceră de vrăjmași începe cu rugăciunea pentru aceştia

În Duminica a 19‑a după Rusalii, 4 octombrie 2026, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învățătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reședința Patriarhală. Tâlcuind textul evanghelic rânduit, de la Sfântul Evanghelist Luca (6, 31‑36), care relatează cuvintele Mântuitorului despre iubirea vrăjmașilor din cadrul Predicii de pe munte, Preafericirea Sa a evidențiat faptul că, „în esență, iubirea de vrăjmași ne face milostivi ca Dumnezeu”.

În deschiderea cuvântului, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat că Mântuitorul Iisus Hristos a adus o schimbare de mentalitate unică în istoria omenirii, înlocuind ura cu legea iubirii față de vrăjmași: „Domnul nostru Iisus Hristos aduce o schimbare de atitudine și în locul urii față de vrăjmași vine cu o lege nouă: legea iubirii față de vrăjmași. Prin aceasta, Hristos Domnul a întrecut pe toți legiuitorii din istoria omenirii, pentru că nici un legiuitor nu a poruncit vreodată ca omul să iubească pe vrăjmașii săi. În acest sens, Tertulian, un scriitor bisericesc din primele veacuri ale Bisericii, spune: «A iubi pe prieteni este obiceiul tuturor oamenilor, dar a iubi pe vrăjmași este regula numai pentru creștini». Domnul Iisus Hristos îndeamnă zicând: «Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți‑le și voi asemenea» (Luca 6, 31). Nu zice: «faceți ceea ce vă fac oamenii», ci zice: «precum voiți să vă facă oamenii», adică oamenii vor ca semenii lor să le facă bine, să se poarte frumos cu ei, să îi respecte, să îi ajute, să îi împrumute, să îi ierte, să le acorde cinste ca unor ființe raționale, iubite și binecuvântate de Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos spune, de fapt, că trebuie să săvârșim numai binele, să nu facem oamenilor răul pe care ei ni‑l fac, ci doar ceea ce dorim noi să ne facă ei, adică binele. Apoi precizează că, dacă iubim doar pe cei ce ne iubesc, ne asemănăm păcătoșilor și nu ne deosebim cu nimic de aceștia. Dacă împrumutăm pe cei care ne‑au împrumutat, dacă facem bine numai celor ce ne fac bine, atunci nu progresăm spiritual, pentru că nu depășim egoismul firii umane căzute, posesive, adică starea decăzută a naturii umane, păcătoase sau egocentrice. Ni se pare foarte firesc sau natural să facem bine celor care ne fac bine, dar nu ni se pare firesc, natural sau normal să facem bine și celor care ne fac rău. De ce? Pentru că firescul acesta al nostru nu mai este în mod deplin firea sau natura umană creată după chipul lui Dumnezeu Cel milostiv, Care este milostiv și cu cei care Îl iubesc, și cu cei care nu Îl iubesc pe El. De asemenea, pentru că firea umană decăzută este deteriorată de păcat, ca existență egoistă și posesivă care amestecă binele cu răul. De aceea Domnul Iisus Hristos vrea să ne învețe că numai omul bun și generos sau milostiv în mod constant se manifestă ca fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel bun și milostiv”.

În continuare, Patriarhul României a arătat că iertarea și iubirea vrăjmașilor nu pot fi realizate exclusiv prin voință sau efort omenesc, ci necesită ajutorul lui Dumnezeu: „Deși iubirea față de vrăjmași este poruncită de Domnul Iisus Hristos, totuși unii oameni se întreabă cum putem noi să iubim pe vrăjmașii noștri dacă foarte adesea îi uităm chiar și pe cei care ne‑au făcut mult bine. Îi uităm adesea pe părinții noștri care ne‑au născut și ne‑au crescut, pe învățătorii, pe duhovnicii și pe profesorii care ne‑au format, pe conducătorii care ne‑au promovat într‑un rang mai mare, îi uităm repede pe cei ce ne‑au ajutat în vreme de sărăcie, de boală, de necaz. În schimb, ținem minte multă vreme răul pe care ni l‑a făcut cineva, cuvântul care ne‑a jignit sau ne‑a rănit, fapta pătimașă și vrăjmașul acela care ne‑a umilit sau ne‑a păgubit. Toate aceste forme de răutate ale altora față de noi sunt păstrate adânc și îndelung în memoria noastră cognitivă și afectivă, astfel că răutatea altora, memorată în noi, devine cu timpul răutatea noastră sau boala sufletului nostru. Sufletul care nu iartă și nu uită răutatea vrăjmașilor memorată în el, adică cel care nu se descarcă de ea, nu este un suflet liber și nici sănătos. Este foarte greu ca firea păcătoasă sau egoistă a omului înclinată spre răzbunare să se schimbe atât de mult încât cel umilit să‑i dorească binele celui care i‑a făcut rău. De aceea, când omul păcătos constată că nu poate să‑i iubească pe vrăjmași, el trebuie să se roage, să ceară ajutorul lui Dumnezeu, ca iubirea milostivă a lui Hristos să vindece sufletul său rănit de răutatea vrăjmașilor și să‑i dăruiască și harul iubirii Sale milostive. Astfel, cu ajutorul harului lui Hristos, omul rănit sufletește poate scoate din inima sa spinii urii și ai dorinței de răzbunare, cum se spune într‑o rugăciune ortodoxă pentru iertarea vrăjmașilor. În acest sens, iubirea de vrăjmași, sinceră, nu fățarnică, începe cu rugăciunea pentru iertarea vrăjmașilor și pentru îndreptarea lor”.

Întâistătătorul Bisericii noastre a subliniat faptul că adevărata identitate creștină se probează în momentul confruntării cu suferința provocată de alții și al iertării celor care ne‑au greșit: „Deși purtăm numele de creștini, totuși, când trecem prin necazuri pricinuite de vrăjmași, constatăm cât de mult trebuie să ne schimbăm noi înșine, până când ajungem să fim milostivi și iertători ca Dumnezeu și să putem iubi pe vrăjmașii noștri. În acest sens, avem nevoie de ajutorul harului dumnezeiesc chiar și pentru a rosti și împlini cuvintele «și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri», cum spunem în rugăciunea «Tatăl nostru». În concluzie, înțelegem că nu putem fi milostivi asemenea lui Dumnezeu decât dacă cerem ajutorul Lui și dacă ne gândim mai mult la greșelile noastre decât la greșelile altora, rugându‑ne astfel: «Doamne, ajută‑ne să fim milostivi, precum Tu ești milostiv»”.