„Moarte şi Înviere“

Probabil, unii vor spune că nu se cuvenea să aducem vorba despre moarte în această zi de „praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor“ (irmosul cântării a VIII-a din Canonul Învierii), că acolo unde bucuria Învierii cuprinde întreaga creaţie, pomenirea tristeţii nu-şi mai are locul, precum cântă Biserica: „Răsărit-a primăvara, veniţi să ne desfătăm! Strălucit-a Învierea lui Hristos, veniţi să ne veselim!“ (Slava de la Laude, la prăznuirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe).

Pentru o pătrunde­re deplină a sensului în­vierii, cred, trebuie în­ţeles mai întâi firescul morţii.

Îndeobşte, înţelegerea Învie­rii este cu mult diferită de cea a mor­ţii. Astfel, dacă în Înviere u­nii cred, iar alţii nu, moartea es­te o certitudine pentru tot cel ce s-a născut şi se va naşte din femeie (Mt. 11, 11). Părintele Ra­fail Noica definea viaţa aceasta pă­mântească drept „naştere“ a o­mului pentru devenirea sa în­tru fiinţă şi pentru „Împărăţia cea neclătită“, ca parcurs de creş­tere a noastră de la chip spre a­­semănarea cu Dumnezeu. As­pec­tul acesta este descris foarte clar în cadrul slujbei înmormân­tă­rii, unde Sfântul Ioan Da­mas­chin ne predă o adevărată lecţie de viaţă, prin aceea că subli­ni­a­ză tot rostul plăsmuirii şi al de­ve­­nirii noastre, în cuvinte pe cât de simple, pe atât de clare. Dar, oa­re, înţelegem noi aşa cum se cu­vine moartea, sau rătăcim prin­tre credinţe şi practici de tot fe­lul, care mai de care mai necreştine?

Cu părere de rău constatăm că, uneori, nici cei implicaţi în via­ţa Bisericii nu şi-au însuşit co­­rect linia ortodoxă a vieţii de din­­colo de mormânt! Astfel, unii tran­sformă firescul morţii în disperare sau chiar necre­din­ţă, iar alţii - prin instituţia bocitoarelor, ori a diferitelor practici de sor­gin­te păgână - o aruncă în deri­zo­­riu.

Dreptslăvitori creştini,

Realitatea vieţii de aici ne es­te cunoscută, iar pe cea a raiului şi a iadului ne-a arătat-o Hris­tos, Care S-a pogorât „în mormânt cu trupul şi în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâl­harul şi pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, toate um­plân­du-le“ (Slava de la Laude, la prăz­nuirea Sfântul Mare Mu­ce­nic Gheorghe) cu a Sa prezenţă, dar nu înainte de a ne făgădui moş­tenirea „împărăţiei pregă­ti­tă de la întemeierea lumii“ (Mt. 25, 34). Unanima mărturie a Bi­se­ricii ne arată că, până la obşteasca judecată, trupul care s-a dat pământului din care a fost tocmit îşi aşteaptă învierea, pen­tru a primi plată împreună cu sufletul care a locuit întru el, căci „dacă sufletul ar fi purtat sin­gur lupta pentru virtuţi, numai el ar fi încununat, iar dacă nu­mai el s-ar fi tăvălit în plă­ceri, pe bună dreptate numai el s-ar fi pedepsit. Dar pentru că nici virtutea, nici viciul nu le-a să­vârşit sufletul fără trup, în chip drept amândouă vor avea par­te de răsplată“ (Serafim Rose, „Sufletul după moarte - Ex­­pe­rienţe contemporane «de după moar­te», în lumina învă­ţă­tu­rii or­to­doxe“, trad. Dana Co­car­­gea­nu, Ed. Sophia, Bucu­reşti, 2007, p. 218).

Pomenile, indiferent că sunt pen­­tru cei vii sau pentru cei a­dor­­miţi, nu ajung să fie con­su­ma­­te trupeşte, fizic, de către cei po­meniţi, căci „bucatele sunt pen­tru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va ni­mi­ci şi pe unul şi pe celelalte“ (1 Cor. 6, 13). E drept că, după slă­vi­ta Sa Înviere, Mântuitorul Hris­tos a mâncat, dar nu dintr-o tre­buinţă trupească, ci ca în­cre­din­ţ­are incontestabilă a ucenici­lor cu privire la realitatea scu­lă­rii Sale din morţi, căci „actul răs­tignirii a fost atât de serios, de autentic şi total, încât până şi a­postolii şi ucenicii erau convinşi că Spânzuratul de pe lemnul din mij­loc nu va (mai putea) învia“ (Ni­colae Steinhardt, „Jurnalul fe­ri­cirii“, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2003, p. 55).

Finalitatea ofrandelor se re­gă­seşte în fapta cea bună pentru su­fletele noastre sau ale celor ca­re au adormit întru nădejdea în­vierii, iar cei care se îm­păr­tă­şesc din acestea devin împreu­nă-rugători pentru sufletele ce­lor pomeniţi, „care simt o mare mân­gâiere şi bucurie, pentru că po­menirea din inimă este lucrul de căpetenie din partea noastră, iar din partea Bisericii lui Dum­nezeu - Jertfa nesângeroasă“ (Sfân­tul Teofan Zăvorâtul, „Boa­la şi moartea - lămuriri, sfaturi, mân­gâieri“, ed. a II-a, trad. Adri­an şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. So­phia, Bucureşti, 2007, pp. 100-101).

Astfel, pomenirile celor morţi ni se fac şi nouă aducere aminte de moarte şi cugetare la ea, lucru care contravine frapant cu ban­chetul în care se degene­rea­ză uneori. Duh fiind, sufletul nu mai are părtăşie cu materia: „de­­şertăciuni sunt toate cele o­me­neşti, câte nu fiinţează după moar­te“, spune Sfântul Ioan Da­mas­chin, „căci venind moartea, toa­te acestea pier“ (Stihira gla­su­lui al III-lea, la slujba înmor­mân­­tării), iar atunci când chipul a­cestei lumi se va înnoi, tru­pu­ri­le înviate nu vor mai fi supuse le­gilor firii căzute (Rm. 8, 20).

Aşadar, înţelegerea morţii dă sens atât vieţuirii de aici, cât şi ce­lei de dincolo, fără ca sfârşitul „că­lătoriei“ noastre (2 Tim. 4, 7) să ne mai sperie, ci, dimpotrivă, de­vine dor neostoit de cer, după cum mărturisea dumnezeiescul Pa­vel: „doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hris­tos“ (Flp. 11, 23), sau precum cân­tăm în troparul muceniţelor: „…pe Tine, Mirele meu, Te iu­besc şi pe Tine căutându-Te, mă chi­nuiesc şi împreună mă răs­tig­nesc, şi împreună cu Tine mă în­grop cu Botezul Tău; şi pă­ti­mesc pentru Tine, ca să îm­pă­ră­ţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine…“

Dragii mei,

Constatăm cu tristeţe că, deşi Hris­tos a prădat iadul acum a­proa­pe 2000 de ani, înviind cu Si­ne „trupurile multor adormiţi“ (Mt. 27, 53), oamenii totuşi mor, iar viaţa se scurge, şi în prezent, în­tre aceleaşi acte - zămislire, naş­tere, vieţuire şi moarte. Unde es­te, aşadar, curăţirea de păcat şi de moarte? Unde este viaţa pe ca­r­e Hristos ne-a făgăduit-o cu a­tâta ardoare, când propovăduia mul­ţimilor: „Eu am venit ca lu­mea viaţă să aibă şi din belşug să aibă“? (In. 10, 10) Unde sunt toa­te consecinţele Învierii, pe ca­re Sfântul Ioan Gură de Aur le e­­vocă în fiecare noapte de Paşti - bo­găţia bunătăţii, generozitatea os­păţului, nimicirea iadului, bu­cu­­ria îngerilor, stăpânirea vieţii şi celelalte? (Cuvântul de în­vă­ţă­tură al acestuia, de la sfârşitul Utreniei).

Din păcate, vedem şi astăzi că nedreptatea, tristeţea, necre­din­ţa, bolile şi moartea pândesc pe fiecare, de pretutindeni. Mai mult, acestea parcă iau amploa­re pe zi ce trece, determinându-ne să credem că trăim vremurile din urmă şi provocându-ne crun­tă deznădejde. Este adevărat, oa­menii mor şi astăzi la fel ca îna­inte, dar să luăm curaj!... Moar­tea deschide perspectiva veş­niciei şi a dobândirii raiului, căci prin Înviere aceasta ni s-a fă­cut Paşte, adică trecere la Dom­nul, şi cel care luptă „lupta cea bună“ (2 Tim. 4, 7) primeşte cu­nuna de la Hristos Cel răstignit şi înviat, de a Cărui Cruce dia­­volii se înfricoşează şi fug. Şi da­că trupurile sfinţilor au ajuns să înfrângă legile oarbe ale firii - prin neputrezire, bună mireas­mă şi vindecări de tot felul -, sun­tem încredinţaţi că „sufletele drep­ţilor sunt în mâna lui Dum­nezeu şi focul nu se va atinge de ele“ (Sol. 3, 1).

În felul acesta, noi nu înce­tăm a crede celor care au fost mar­torii Învierii, precum şi celor ca­re, mai înainte de noi, au pre­gus­­tat raiul şi au auzit „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine o­mului să le grăiască“ (2 Cor. 12, 4). Şi, deplin conştienţi că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să fie“ (Evr. 13, 14), să privim către „pă­mântul celor vii“ (Ps. 141, 5), un­de „locuieşte toată dreptatea“ (2 Ptr. 3, 13), şi să ieşim cu spe­ran­ţă din valea plângerii acestei lu­mi, osebindu-ne ca „seminţie a­leasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dum­nezeu, vestind în lume bu­nă­tăţile Celui ce ne-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea mi­nunată“ (1 Ptr. 2, 9).

Prin reiteratul salut pascal, ne facem şi noi martori, peste vea­curi, ai mormântului gol, un­de moartea a fost omorâtă iar Via­ţa a ieşit biruitoare, afir­mând ceea ce „inima noas­tră cre­de spre dreptate, iar gura măr­turiseşte spre mântuire“ (Rm. 10, 10), că Hristos a Înviat!

Al vostru de tot binele doritor,

† Sebastian
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor