Naşterea Domnului, bucuria cerului şi a pământului

„Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul.“

(Luca 2, 10-11)

Preacuvioşi şi Preacucernici Pă­rinţi, Iubiţi credincioşi şi cre­dincioase,

Astăzi, Biserica binevesteşte pen­tru tot poporul bucuria cea ma­re a Naşterii Mântuitorului nos­tru Iisus Hristos, Izvorul bu­curiei depline şi netrecătoare (cf. Ioan 17, 13).

Sărbătoarea Naşterii Dom­nu­lui este sărbătoare mare a bu­curiei, la care participă cerul şi pământul, după cum preves­tea Psalmistul zicând: „Să se ve­se­lească cerurile şi să se bu­cu­re pământul… de faţa Dom­nu­lui, că vine…!“ (Psalmi 95, 11-12). Creaţia întreagă parti­ci­pă la această bucurie ne­gră­i­tă, în­tru­cât ea este regăsirea bu­curiei pe care au trăit-o A­dam şi Eva în Rai, înainte de a că­dea în neascultare şi în­stră­i­na­re de Dum­nezeu. Din mo­men­­tul în care protopărinţii noş­tri au păcătuit şi au fost a­lun­gaţi din Rai, lu­mea a deve­nit „o vale a jeluirii“, cum o nu­meş­te psalmistul David (cf. Psal­mi 83, 6)1. Însă, prin sme­ri­tă ascultare, Fecioara Ma­ria a născut, ca om, pe Fiul lui Dum­nezeu, Mântuitorul ome­ni­rii. De aceea, ea este numită „bu­­curia şi împăcarea lumii“; „De tine se bucură, ceea ce eşti pli­nă de dar, toată făptura (creaţia) ... din care Dumnezeu S-a întrupat şi Prunc S-a fă­cut…“, se spune în cărţile noastre liturgice (Liturghia Sfân­tu­lui Vasile cel Mare, Axionul).

„Făcătorul soarelui, făcut trup sub soare, dăruieşte sfinţire acestei zile mari…“

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au me­ditat adânc asupra înţelesului Tainei Naşterii Domnului nos­tru Iisus Hristos şi au tâlcuit apoi în dogme ale credinţei şi în cântări liturgice lumina spi­rituală care se revarsă din tai­na iubirii lui Dumnezeu pentru lume, arătată în Naşterea lui Hristos.

Cântările Sărbătorii Naşte­rii Domnului ne arată că întru­pa­­rea sau înomenirea lui Dum­nezeu-Cuvântul, din Fecioara Ma­ria, are ca scop ridicarea o­mu­lui pământesc, stricat prin pă­cat şi moarte, la viaţa ce­reas­că, nestricăcioasă şi veşnică:

„Cerul şi pământul astăzi s-au unit, născându-Se Hris­tos. Astăzi, Dumnezeu pe pă­mânt a venit şi omul la ceruri s-a suit. Astăzi este văzut cu trup pentru om Cel din fire ne­văzut“ 2.

„Pe cel după chip şi ase­mă­na­re văzându-l Iisus stricat din pri­cina călcării poruncii, ple­când cerurile S-a pogorât şi S-a să­lăşluit în pântecele Fecioarei fă­ră schimbare, ca într-însul să în­noiască pe Adam cel stri­cat.“  3

Hristos Domnul, Care S-a năs­cut, ca om, în peştera din a­pro­pierea Betleemului, este Fi­ul Cel veşnic al lui Dumnezeu, Cel în Care, prin Care şi pentru Ca­re au fost făcute cerul şi pă­mân­tul, adică întreg universul, lu­mea nevăzută a mulţimilor de îngeri şi lumea văzută a mul­ţimilor de stele. Acest ade­văr îl mărturisesc Sfinţii Apos­toli, mai ales Sfântul Apostol Pa­vel şi Sfântul Apostol Ioan.

Astfel, Sfântul Apostol Pa­vel, în Epistola către Coloseni, spu­ne despre Hristos: „Întru El au fost făcute toate, cele din ce­ruri şi cele de pe pământ, cele vă­zute şi cele nevăzute, fie tro­nuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El“ (Coloseni 1, 16). Iar Sfântul Apostol Ioan E­vanghelistul ne spune că: „Toa­te prin El (Hristos) s-au fă­cu­t; şi fără El nimic nu s-a fă­cut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oa­me­n­ilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cu­prins-o“ (Ioan 1, 3-5).

Fericitul Augustin († 430) de­s­crie taina Naşterii Dom­nu­lui în cuvintele următoare: „Fiu al lui Dumnezeu născut din Tată, fără mamă, Fiu al O­mu­lui, năs­cut dintr-o mamă, fă­ră tată: El, ma­rea vedere a în­­gerilor şi mi­cuţ în vederea oa­me­n­ilor; Cu­vân­tul, Dumnezeu C­el mai îna­in­te de toţi vecii, fă­cut trup la tim­pul hotărât de El; Făcătorul soa­relui şi făcut trup sub soare; rân­duind, din sâ­nul Tatălui, tot mer­sul vea­cu­rilor şi dăruind, din sânul ma­mei Sale, sfinţire a­ces­t­ei zile mari; rămânând în sâ­nul pă­rin­tesc, deşi iese din el; în­ţe­lept mai presus de orice cuvânt şi co­pil ca înţelepciune; umplând lu­mea şi stând culcat în iesle; con­ducând stelele şi alăptân­­du-se de la pieptul mamei; atât de mare, ca Dumnezeu, şi atât de mic, ca rob, fără ca această sme­­renie să micşoreze cu ceva gran­doarea Sa, nici ca această gran­doare să copleşească în vreun fel smerenia. (...) El nu S-a închis deloc sub veşmântul u­nui trup micuţ, primit din sâ­nul unei Fecioare, ci, continu­ând a împărtăşi îngerilor în­ţe­lep­­ciunea Sa, ca hrană, ne în­gă­­­duie nouă să gustăm cât de bun este Domnul “ 4.

Creaţia, darul Tatălui către Fiul, ne obligă la respect şi recunoştinţă pentru ea

Faptul că lumea văzută şi ne­văzută a fost creată prin Fiul înseamnă că Fiul este Mij­locitorul între Dumnezeu Ta­tăl şi lumea creată, adică, prin El, lumea îşi împlineşte ros­tul ei de a fi lumină creată şi po­doabă de frumuseţe a iubirii lui Dumnezeu, pentru Fiul şi pentru toţi oamenii.

În limba română, cuvântul „lu­me“ conţine ideea de lumină (din latinescul lumen = lumi­nă), iar în limba greacă, cuvântul „cos­mos“, adică lume, uni­vers, con­ţine ideea de podoabă, de fru­museţe. Lumea a fost cre­a­tă prin Fiul deoarece, prin El, ce­rul şi pământul trecător se vor pre­face în cerul nou şi pă­mân­tul nou despre care vor­beş­te cartea Apocalipsei (cap. 21, 1).

Faptul că lumea nevăzută a în­gerilor şi lumea văzută sau cos­mosul întreg au fost create pen­tru Fiul înseamnă că lu­mea este dar al Tatălui, către Fi­ul, pentru ca Fiul, întru­pân­du-Se în lumea creată, să o lu­mi­neze spiritual, să o sfin­ţeas­că prin jertfa Sa şi să o aducă pe aceasta, ca dar al Fiului, că­tre Dumnezeu-Tatăl, adică să fa­că din ea dar de mulţumire, o Eu­haristie a toată existenţa, oferită lui Dumnezeu-Tatăl, şi să-i înveţe pe oameni să mul­ţu­meas­că lui Dumnezeu „pentru ce­le pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile cele a­rătate şi nearătate“ 5. De ce să mulţumească? Pentru ca omul, ca­re crede în Fiul, să pri­meas­că un dar şi mai mare, şi an­u­me viaţa veşnică.

Întrucât lumea a fost creată din dragostea lui Dumnezeu pen­tru oameni, iar omul a fost nu­mit stăpân peste tot pământul (cf. Facerea 1, 28), ne revine res­ponsabilitatea pentru în­trea­­ga natură, care trebuie me­reu cultivată ca dar al lui Dum­nezeu, pentru noi şi pentru ge­ne­raţiile viitoare.

Părintele Dumitru Stăni­loae spunea, în acest sens: „Na­tu­ra nu-şi îndeplineşte rolul ei fă­r­ă om, sau printr-un om care lu­crează contrar ei. Prin coru­pe­­rea, sterilizarea şi otrăvirea na­turii, omul face imposibilă e­xis­tenţa sa şi a semenilor săi. Ast­fel, natura nu este numai con­diţia existenţei omului sin­gu­­lar, ci şi a solidarităţii uma­ne. Natura apare într-un mod cu totul clar ca mediul prin ca­re omul poate face bine sau rău se­menilor săi, dezvoltându-se sau ruinându-se el însuşi din punct de vedere etic sau spiritual“ 6. Între creaţie şi Creator, în­tre dar şi Dăruitor există o le­gătură de viaţă, pe care Sfân­ta Scriptură o descrie ca fiind „le­g­ământul veşnic dintre Mine (Dum­nezeu) şi pământ şi tot su­fletul viu din tot trupul ce es­te pământ“ (Facerea 9, 16). Da­că noi consumăm totul şi de­gra­­dăm totul din natură (crea­ţie), dovedind lipsă de respect sau nerecunoştinţă faţă de Cre­a­tor şi nepăsare faţă de da­ru­ri­le primite de la El, ce transmi­tem generaţiilor viitoare? Bi­ne­cu­­vântare sau poluare? Pă­mânt lucrat şi sfinţit sau pă­mânt degradat şi pustiit? To­tuşi, putem transmite gene­ra­ţi­i­­lor viitoare şi bogăţie şi în­ţe­lep­­ciune, dacă gândirea noas­tră este creatoare de valori, iar vo­inţa noastră este promotoare a coresponsabilităţii şi a co­o­pe­ră­rii practice la nivel naţional şi planetar.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

La Taina Naşterii lui Hris­tos participă cerul şi pământul, stea­ua şi peştera, oraşul şi pustia: „Betleeme, pregăteşte-te, ce­tate a Sionului, cântă! Bu­cu­ră-te, pustie, care ai vestit de mai înainte bucuria; că steaua merge înainte în Betleem, ves­tind pe Hristos, Cel ce vine să Se nască; şi peştera primeşte pe Cel întru totul neîncăput, iar ies­lea se împodobeşte, ca să pri­mească Viaţa cea veşnică“ 7. „Ce vom aduce Ţie, Hristoase? Că Te-ai arătat pe pământ ca un om, pentru noi. Fiecare din făp­turile zidite de Tine mul­ţu­mi­re aduce Ţie: îngerii cân­ta­rea, cerurile steaua, magii da­ru­rile, păstorii minunarea, pă­mân­tul peştera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioara. Dum­nezeule, Cel ce eşti mai îna­inte de veci, miluieşte-ne pe noi!“ 8 Mântuitorul Iisus Hris­tos Se naşte în peşteră, în inte­rio­rul pământului, ca să sfin­ţeas­că şi pământul. Desigur, El a ve­nit în lume ca să sfinţească mai ales sufletul şi trupul omenesc, născându-Se ca om din Fecioara Maria.

Iisus S-a născut în peşteră ca într-o biserică de sub pă­mânt, iar apoi a fost aşezat în ies­le ca într-un altar de binecu­vân­tare a pâinii.

Betleem înseamnă în limba Sfin­tei Scripturi „casa pâinii“. Iisus Cel născut în peşteră ca om şi aşezat în iesle este pâi­nea cerească oferită oamenilor ca hrană în Sfânta Euharistie. Deci, sfinţirea omului prin hră­ni­rea lui cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, Dumnezeu-O­mul, este înţelesul adânc al tai­nei punerii sau culcării pruncului Iisus în iesle. De aceea, icoa­na Naşterii Domnului în peş­te­ră se află permanent la Pros­co­mi­diar, unde se pregătesc da­ru­rile (pâinea şi vinul) pentru Sfânta Euharistie.

Să înlocuim sărăcia sufletului egoist cu generozitatea care vine din credinţă

Naşterea Domnului aduce ma­re bucurie şi binecuvântare ce­lor ce veghează. Iisus Se naş­te în peşteră şi este culcat într-o ies­le, noaptea, pe când dor­meau lo­cuitorii Betleemului. La mar­gi­­nea oraşului se află în sta­re de ve­ghe doar păstorii oi­lor. Aces­tor oameni simpli şi ve­ghetori li se arată cete de în­geri întru lu­mi­nă şi cântare (cf. Luca 2, 8-13), ca ei să vadă cum Dum­nezeu schimbă pe cele sme­rite în slavă, iar sin­gu­ră­ta­tea lor o pre­face în bucurie. Oa­meni din a­fara oraşului sunt che­maţi să devină cei dintâi pri­e­teni ai fa­mi­­liei sărace şi stră­ine, pe care Dum­nezeu o bi­ne­cuvântează prin naşterea Fi­u­lui Său ca om pen­tru mântui­rea oamenilor. Magi de la Ră­să­rit, de la distan­ţe mari, vin să vestească iu­de­i­lor că, tocmai în ţara lor, S-a năs­cut un Prunc-Rege de Care de­pinde mer­­sul astrelor. Daru­ri­le îm­pă­răteşti oferite Pruncului să­­rac, născut într-o peşteră şi cul­cat în iesle, au fost aduse de de­­par­­te, dintr-o ţară străină, pen­­t­ru a arăta iubirea lui Dum­nezeu pentru Pruncul năs­cut din Mamă săracă, nea­ju­­torată de cei de aproape, de a­celaşi neam. De aceea, Sfântul Ioan E­van­ghelistul spune: „În­tru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au pri­mit“  (Ioan 1, 11).

Astăzi, când foarte adesea iu­birea sau bunătatea din i­nimi este înlocuită cu răutatea sau nepăsarea, când faptele bu­ne se împuţinează, iar cele re­le se înmulţesc, când puţini oa­meni se îmbogăţesc, iar foar­te mulţi sărăcesc, Evanghelia Naş­terii lui Hristos-Domnul ne chea­mă pe noi, creştinii, care pur­tăm numele lui Hristos, la mul­tă rugăciune şi priveghere, la multă responsabilitate şi mul­t­ă lucrare a faptelor bune. Pă­rin­ţii veghează la leagănul co­­pi­i­lor, dascălii veghează la e­du­­­ca­rea tinerilor, profesorii ve­ghea­­­ză la formarea studenţilor, me­­­dicii ve­ghează la vindecarea bol­­­na­vi­lor, conducătorii înţe­lepţi ve­­ghea­ză la bunul mers al ce­­tăţii, iar preoţii veghează la mân­­­tui­rea sufletelor credincio­şi­lor.

Dacă am sărăcit material, să avem grijă să nu ne pierdem şi ultima bogăţie care ne-a ră­mas: bogăţia sufletului, adică dreapta credinţă şi bunătatea ini­mii, milostenia, prietenia şi ome­nia. Să păstrăm şi să în­mul­ţim comoara cea mare şi sfân­tă a Bisericii şi virtuţile stră­moşeşti: credinţa şi spe­ran­ţa, iubirea şi dărnicia.

Bunătatea inimii sau bo­gă­ţia spirituală a sufletului nostru se arată în cuvinte şi fapte. În­tr-o vreme în care, foarte a­de­sea, cuvântul folosit în public ră­neşte mai mult decât vinde­că, creează mai multă confuzie de­­cât comuniune, seamănă mai multă dezbinare decât uni­ta­­te, suntem chemaţi să în­lo­cu­im răutatea şi sărăcia sufletului egoist cu bunătatea şi bo­gă­ţia sufletului generos pe care le a­duc în suflet credinţa vie în Dum­nezeu şi legătura cu El prin rugăciune şi veghe (aten­ţie) sporită.

Dreptmăritori creştini,

Întrucât rugăciunea este iz­vor de bucurie, de sănătate şi mân­tuire, să priveghem la cum­­păna dintre ani, adică în noap­tea de 31 decembrie 2013 spre 1 ianuarie 2014, să înăl­ţăm rugăciuni de mulţumire pen­tru binefacerile primite de la Dumnezeu în anul 2013 şi să-I cerem ajutorul Său în toată lucrarea cea bună şi folositoare pe care o vom să­vâr­şi în anul nou 2014. A­min­tim aici că anul viitor, 2014, a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept An omagial al Sfintei Spo­vedanii şi al Sfintei Îm­păr­tă­şanii şi An comemorativ al Sfin­ţilor Martiri Brâncoveni în Pa­­triarhia Română. Se are astfel în vedere importanţa Sfintei Spo­­vedanii şi a Sfintei Împăr­tă­şa­nii pentru viaţa Bisericii lui Hris­tos şi pentru experienţa du­hov­nicească a fiecărui creş­tin.

De asemenea, împlinirea a 300 de ani de la moartea mar­ti­ri­că a Sfântului Voievod Con­­stan­­tin împreună cu cei pa­tru fii ai săi, Sfinţii Con­stan­tin, Şte­fan, Radu şi Ma­tei, şi cu Sfân­tul Ianache sfet­ni­cul re­pre­­zintă un prilej de evlavioasă e­­vocare a jertfelniciei Sfinţilor Mar­tiri Brân­co­veni şi de pre­ţui­re a moştenirii cultural-spiritu­a­le brânco­veneşti.

Dorim ca lumina sfântă a Săr­bătorilor Naşterii Dom­nu­lui nostru Iisus Hristos, Anului Nou şi Botezului Domnului să vă aducă tuturor pace şi să­nă­ta­te, bucurie şi ajutor, pentru a trăi viaţa ca dar al lui Dum­nezeu, cultivat prin credinţă şi fapte bune!

Tuturor vă adresăm urările tra­diţionale „Sărbători feri­ci­te!“  şi „La mulţi ani!“

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dum­nezeu Tatăl şi împăr­tă­şi­rea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!“ (2 Corinteni 13, 13)

Al vostru către Hristos-Dom­nul rugător, cu părinteşti binecuvântări,

† Daniel
Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

1 ‑Monahul Teoclit Dioni­si­a­tul, „Maica Domnului în te­ologia şi imnografia Sfin­ţilor Părinţi“, traduce­re de Cristina Rogobete şi A­drian Marinescu, Edi­tu­ra Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 156.

2 ‑Mineiul pe Decembrie, Naş­terea Domnului, 25 de­cembrie, Vecernie, Li­tie, Editura Institutului Bi­blic şi de Misiune al Bi­se­ricii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 434.

3 Ibidem.

4 ‑Fericitul Augustin, Ser­mo, 187, 1; trad. G. Hu­mea­nu, Les plus beaux ser­mons de S. Augustin, t. 3, Paris, 1934, pp. 51-52; ci­tat în art. „Noël“, în: Dic­ti­onnaire de spiritualité, t. XI, Beauchesne, Paris, 1982, col. 387.

5 ‑Liturghier, Liturghia Sfân­­tului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea Sfintei Jert­fe (Anaforaua), Edi­tu­ra Institutului Biblic şi de Mi­siune Ortodoxă, Bu­cu­reşti, 2012, p. 172.

6 ‑Pr. prof. dr. Dumitru Stă­ni­loae, Teologia Dogma­ti­că Ortodoxă, vol. I, Edit­u­ra Institutului Biblic şi de Mi­siune al Bisericii Or­to­do­xe Române, 1997, ediţia a doua, p. 223.

7 ‑Mineiul pe Decembrie, zi­ua 20, Utrenia din 23 de­cem­­brie, Stihoavnă, p. 327.

8 ‑Mineiul pe Decembrie, Naş­terea Domnului, 25 de­cembrie, Vecernie.