Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Părintele arhimandrit Justin Pârvu, model sublim al iubirii evanghelice

Părintele arhimandrit Justin Pârvu, model sublim al iubirii evanghelice

Un articol de: Pr. Ioan C. Teșu - 20 Iun, 2013

Creştinii români din toate colţurile ţării şi ale lumii au primit vestea mutării la cele veşnice, după o suferinţă ce s-a adăugat celor îndurate pe parcursul vieţii sale, a Preacuviosului părinte arhimandrit Justin Pârvu, ctitor şi stareţ al Mănăstirii Petru Vodă din ţinutul binecuvântat de Dumnezeu al Neamţului.

Sfinţia Sa face parte din generaţia mari­lor duhovnici ai Ro­mâ­niei contempora­ne, alături de părinţii Paisie O­la­­ru, Cleopa Ilie şi Ioanichie Bă­lan, Sofian Boghiu, Arsenie Pa­pacioc şi Ilarion Argatu, Te­o­fil Pârâian şi Mina Dobzeu, Con­­stantin Galeriu şi Dumitru Stă­niloae. Unul dintre fraţii în­tru Domnul, împreună ostenitor la Mănăstirea Bistriţa, de lân­­gă Piatra Neamţ, părintele Pa­tericului românesc, arhi­man­­dritul Ioanichie Bălan, îl con­sidera un călugăr prin exce­len­­ţă, cu o viaţă îmbunătăţită, iar părintele Calciu Dumi­trea­sa îl socotea a fi cel mai important duhovnic de azi al Ro­mâ­niei, datorită suferinţelor mu­ce­­niceşti îndurate din dragoste de Dumnezeu, Neam şi cre­din­ţă şi pentru iubirea sa, la „mă­su­ra dumnezeiească“, faţă de fi­e­care persoană care îi călca pra­gul chiliei, căutând şi aşteptând din partea Sfinţiei Sale „cu­vânt cu putere multă“, care să o izbăvească din necredinţă şi păcat, din suferinţă şi durere tru­pească şi sufletească, re­dân­du-i liniştea şi pacea lăuntrică, îm­păcarea cu Dumnezeu, cu se­menii şi cu sine însăşi.

„Mama este numele sfinţeniei pe lumea asta“

Preacuvioşia Sa s-a născut la data de 10 februarie 1919, în lo­calitatea Petru Vodă (Neamţ), din părinţi evlavioşi Ana şi Gheor­ghe, care i-au condus pri­mii paşi în viaţă spre Dum­nezeu şi credinţă, spre sfintele mă­năstiri şi nevoitorii lor cu via­ţă duhovnicească sporită.

În acea vreme, avea să-şi a­du­că aminte mai târziu marele du­hovnic, „satul românesc a fost leagănul spiritualităţii creş­tine“ (Graţia Lungu Con­stan­tineanu, Părintele Iustin Pâr­vu. Viaţa şi învăţăturile u­nui mărturisitor), iar casa pă­rin­tească a fost locul în care a des­coperit tainele vieţii în Dum­nezeu. Pentru Sfinţia Sa, sa­tul avea şi încă mai are mari po­tenţialităţi spirituale, iar „a­ca­să“ a constituit, în perioada grea a închisorii, locul în care oa­menii „au frică de Dum­nezeu, respectă tradiţia şi valo­ri­­le neamului“ (Adrian Alui Gheor­ghe, Părintele Iustin Pâr­vu şi morala unei vieţi câş­ti­ga­te, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2007), căci, spunea tot Sfin­ţia Sa: „Dacă nu respecţi tra­diţia, care e legătura ta cu tre­cutul, e rădăcina ta puterni­că, cum să mai ai pretenţia să re­zişti în fa­ţă loviturilor pre­zen­tului şi vii­to­­rului? Dacă nu respecţi pe Dum­nezeu, cum să te mai consi­deri un om cu destin?“.

Meditând la dragostea şi gri­ja pe care i-au arătat-o părinţii tru­peşti, peste ani, Părintele Jus­tin considera că „mama este nu­mele sfinţeniei pe lumea as­ta şi chiar lumea asta este fă­cu­tă din sângele şi din plămă­dea­la trupului şi a sufletului ei“ (A­dri­an Alui Gheorghe, Părintele Ius­tin Pârvu şi morala unei vie­ţi câştigate). Ea „îl face pe prunc om, ea îi arată calea, ea îi relevă pe Dumnezeu“ (Graţia Lun­gu Constantineanu, Părin­te­­le Iustin Pârvu. Viaţa şi în­vă­ţă­turile unui mărturisitor), pen­tru că „în osteneala mame­lor stă prezentul şi viitorul na­ţiei“, căci, „dincolo de ce dă so­cie­­tatea unui om, sămânţa pri­mă este pusă în suflet de ma­ma“. Mama este „elementul sa­cru în viaţa unei naţiuni, în via­ţa unui neam, în viaţa socie­tă­ţ­ii şi în viaţa de familie“.

Încă din copilărie, alături de ma­ma sa, cerceta mănăstirile, sim­ţind o chemare tainică şi sfân­tă către „chipul îngeresc de vie­ţuire“, către viaţa monaha­lă. După absolvirea şcolii pri­ma­r­e (1931), în anul 1936, la vâr­sta de 17 ani, devine frate la Mă­năstirea Durău. Emoţia i-a fost atunci foarte puternică, căci, spune părintele, „soco­team că a coborât cerul pe pă­mânt, nu alta. Când am intrat în mănăstire şi am văzut că­lu­gă­rii aceia cu bărbi mari şi care cântau la strană, mi se părea că am intrat în mijlocul unei a­du­­nări de pe ceea lume, aşa de înăl­ţător şi de frumos mi se pă­rea totul“ (Adrian Alui Gheor­ghe, op. cit).

La Seminarul Cernica

Este remarcat pentru cali­tă­ţi­le sale intelectuale şi du­hov­ni­ceşti, încât stareţul mănăstirii îl trimite să înveţe carte la Se­mi­narul Cernica, pe care îl e­vo­ca astfel: „Seminarul Cernica era vestit pentru activitatea sa, avea profesori renumiţi. Lumea ve­nea din oraş, de peste tot, ca să asculte predicile care aveau un accentuat caracter patriotic, e­ducativ, ofereau răspunsuri la toa­te întrebările creştinilor... Că aveam profesori deosebiţi: pă­rintele Gherontie, părintele Te­ofil, Dionisie Udrişteanul, ca să numesc doar câţiva, pe care mi-i aduc aminte acum“ (Adri­an Alui Gheorghe, op. cit). Din ca­uza vitregiilor vremurilor, a­vea să continue cursurile semi­na­­rului la Râmnicu Vâlcea şi să le încheie la Roman.

În anul 1940, este tuns în mo­nahism, iar în anul 1941 es­te hirotonit ieromonah. Încă de a­tunci se puteau întrezări înal­te­­le sale convingeri despre vo­ca­ţia, importanţa şi rolul mona­his­mului în mântuirea poporului drept-credincios. „Călu­gă­rul, medita marele duhovnic, îşi are exemplul în lumina în­ge­rului, iar creştinul, mireanul, o are în lumina monahului“ (A­dri­an Alui Gheorghe). El „trebuie să-şi trăiască intens propriul monahism, dar în acelaşi timp, trebuie să poarte de grijă şi lumii“ (Graţia Lungu Con­stan­­tineanu, op. cit). Ade­­vă­ra­tul călugăr „are o misiune grea, el e un fel de soldat aflat în li­nia întâi a credinţei! El trebuie să fie pregătit să învingă, dar să şi cadă la datorie. Totul de­pin­de de tăria rugăciunii, de pu­terea morală“.

16 ani de temniţă grea

În anul 1948, pentru înaltele sa­le convingeri politice şi religi­oa­se, este condamnat la 12 ani de închisoare (1948-1960), cu­nos­când regimul de teroare şi ex­terminare de la Suceava, Aiud, Baia Sprie, Gherla, Pe­ri­pra­va. Socotit „nereeducat“ de că­tre autorităţile comuniste, în a­nul 1960 i se mai adaugă patru ani de temniţă la Aiud, fiind eliberat în anul 1964, când, re­întors acasă, lucrează ca mun­citor silvic, timp de doi ani (1964-1966).

Pentru Sfinţia Sa, ca de altfel pentru mulţi alţi intelectuali, oameni de cultură, slujitori ai sfintelor altare, suferinţele în­­durate în închisoare au con­sti­­tuit o cale martirică de cu­ră­ţi­re a păcatelor neamului, iar pe de altă parte, o adevărată şcoa­lă a muceniciei şi academie a sfinţeniei, care „au creat ca­rac­­tere şi au conferit morală in­di­­vizilor, au creat patrioţi...“ (Adri­an Alui Gheorghe, op. cit).

Asemenea altor deţinuţi po­li­tici, Părintele Justin, privind cu iertare pe cei care i-au tor­ţio­nat, mărturisea: „În puşcărie am cunoscut umilinţa, smerenia adevărată şi dezinteresul tru­pesc pe care îl dobândeşti doar atunci când ştii că nu mai e­xistă nici o salvare. De la o zi la alta, îţi vedeai viaţa sfârşită şi momentul morţii. Când se au­zeau bătăi la uşile de la etaj, şti­ai că urma să scoată câte do­uă, trei cadavre, să le ducă la mor­gă. Scriam cuvinte în lati­nă, greacă, texte, poezii, psalmi, acatiste, pentru a men­ţi­ne mereu o atmosferă... suportabilă, dar zilnic treceam prin faţa camerei odioase - mor­ga. Morga devenise neîncă­pă­toa­re. Dădeau pe-afară cada­vre­le, şi a doua zi, a treia zi e­rau azvârlite într-un car. Îna­in­­te, li se vârâse cadavrelor în re­giunea inimii o suliţă specia­lă, să fie siguri că mortul nu e­va­­dează. Apoi îl duceau şi-l a­run­cau pe maluri, unde era a­co­perit de ţărână. Asta se pe­tre­­cea la Gherla. Aşa era şi Aiu­dul, bineînţeles“.

Mulţimea anilor petrecuţi în a­cest regim inuman, la Aiud, tâ­nărul monah, întărit în măr­tu­risirea credinţei şi în răb­da­re, îi socotea după crenguţa u­nei plante din fereastră. În momentul în care a intrat în ce­lu­lă era groasă ca o nuieluşă. Când a părăsit Aiudul, deve­ni­se un copac, ocupând toată lăr­gi­mea ferestrei, împiedicând chiar pătrunderea oricărui su­net. Tot aici, „în muzica ză­voa­re­lor şi a lanţurilor“, în aceste a­devărate „fabrici de martiri“, a deprins adevărata rugăciune, năs­cută din jertă şi suferinţă, din iubire şi dăruire de sine; dra­gostea şi mila faţă de aproa­pe­le, rezistenţa în faţa chinu­ri­lor şi nădejdea în libertatea morală.

Iertare şi iubire către torţionari

Dintre amintirile frumoase pe care le păstra din închi­soa­re, Părintele Justin vorbea despre încurajarea pe care o pri­meau deţinuţii prin credinţă şi cul­tură, despre rolul pe care l-au a­vut colegi de Aiud, precum Ra­du Gyr, Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic, în în­tă­ri­rea caracterelor în faţa su­fe­rin­ţei şi a umilinţei. „Atât Nichifor Crai­nic, cât şi Radu Gyr, Voi­cu­les­cu, mărturisea mai târziu Prea­cuvioşia Sa, pentru noi au fost salvatorii, poate, ai miilor şi miilor de tineri care eram în­car­ceraţi în celulele Aiudului, ale Piteştiului, ale Gherlei. Po­e­ziile lor au fost nişte rugăciuni tră­ite, cu care tineretul s-a iden­tificat în zilele acelea negre. Când ascultai sau învăţai o po­e­zie precum „Iisus în celulă“ sau „Ridică-te Gheorghe, ri­di­că-te, Ioane!“ sau „Faţa lui Iisus“ sau alte poezii, care a­veau un caracter atât de îm­băr­­bătare, cât şi de viaţă, de in­te­riorizare, dar era şi elan de dă­­ruire, de jertfă, nu te mai sim­ţeai că eşti tu acolo, fie că as­ta se întâmpla după zece-doi­spre­zece ani de temniţă. Chiar da­că aveai pedeapsă de muncă sil­­nică sau de temniţă grea, tră­iai mereu această viziune a a­cestor mari luptători“ (Adrian Alui Gheorghe, op.cit.).

Bunul Dumnezeu, Cel are i-a fost sprijin şi întărire în anii grei ai închisorii, l-a ajutat să va­ză apoi lumina libertăţii, iar în momentul în care a fost că­u­tat, după ani şi ani, de un fost tor­ţionar, părintele l-a primit la chilie, l-a servit cu miere de al­bine şi i-a arătat multă ier­ta­re şi iubire, căci, spunea Sfinţia Sa, „a fost şi el o unealtă“ şi poa­te nu a făcut ceea ce a vrut, ci ceea ce i s-a impus.

În anul 1966, este reprimit, ca monah, la Mănăstirea Secu, a­poi, din 1974, până în 1989, es­te vieţuitor în obştea Mă­nă­sti­rii Bistriţa, pentru ca între 1989-1991 să se reîntoarcă la Se­cu.

Petru Vodă, o oază de viaţă duhovnicească

În anul 1991 întemeiază Mă­năstirea Petru Vodă, care de­­vine o oază de viaţă duhov­ni­ceas­că, de păstrare a dreptei cre­dinţei şi a rânduielilor mo­na­­hale, un adevărat spital atât pen­tru trup (aşa cum a ctitorit la Mănăstirea Paltin - Azilul de bă­trâne, Centrul de Plasament pen­tru Copii, spitalul), dar mai ales pentru suflet, pentru mul­ţi­­mile de monahi şi monahii, cre­dincioşi şi pelerini care i-au căl­cat pragul modestei sale chilii şi cărora părintele Justin le-a redat adevăratul sens al vie­ţii, o viaţă petrecută în Bi­se­r­i­că şi în credinţă, prin iubire şi ru­găciune, cu dor de mântuire şi sfinţenie.

La Secu, Bistriţa sau Petru Vo­dă, părintele Justin a fost du­hovnicul iubirii şi dăruirii, pă­rinte al lacrimilor noastre. La­crimi de suferinţă şi durere, de pe urma bolilor trupeşti şi mai ales a celor spirituale, da­to­­rate rănilor păcatelor, la­crimi, însă, prefăcute în bucu­rie, izvorâtă din cuvântul său bun şi blând, ziditor, dătător de spe­ranţă şi de sens duhovnicesc profund.

Cu toţii ne aducem aminte de uşa deschisă neîncetat, zi şi noap­te, a chiliei sale. După ce îi căl­cai pragul, părintele Justin ne aştepta pe „fotoliul“ de spo­ve­­danie, cu o dragoste fără sea­măn, de parcă te-ar fi aşteptat nu­mai pe tine, şi de multă vre­me, precum un tată îşi aş­teap­tă copiii, plecaţi demult şi de­par­­te. Te aştepta să reintri în ­dra­gostea sa, în bunătatea sa, în grija sa, în sinceritatea şi sen­sibilitatea sufletului său în­cer­cat şi încărcat cu poverile şi su­ferinţele unui neam întreg. Te aştepta cu chipul său bun şi lu­minos, de icoană, asemenea ma­rilor sfinţi de altădată, care, prin vorba, dar mai ales prin tă­­cerea lor, prin împreună-pă­ti­mirea lor cu tine, schimbă vieţi şi conştiinţe. Prin vorbire şi tăcere, prin sfat şi prin ru­gă­ciu­ne, părintele Justin a lucrat la temelia neamului acestuia, un neam încercat, dar pe care l-au iubit fără egal şi a încercat să îl trezească la conştiinţa propriei sale valori, a vocaţiei şi mi­siunii sale în lume.

Exemplu desăvârşit de iubire şi acceptare, milă şi iertare

Tuturor ne-a fost exemplu de­săvârşit de iubire şi accep­ta­re, milă şi iertare. Iubire lă­cri­mând în milă, forma ei cea mai înal­tă. Sfinţia Sa ne învăţa tot­dea­­una să iubim şi să iertăm: „O­mul trebuie iubit. Dar ca să-l iu­beşti, trebui să-l înţelegi. Da­că îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândeşti că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iu­bi­rea aproapelui este o lecţie de iu­bire faţă de Dumnezeu. Dacă nu-l iubeşti pe cel de alături, da­că nu-l ajuţi, nu eşti capabil nici să-L iubeşti pe Dumnezeu. Iu­birea aproapelui este prima treap­tă spre mântuire, pe treap­ta asta trebuie să repeţi pen­tru marea iubire de Dum­nezeu“ (Adrian Alui Gheorghe, op.cit.).

Omul însuşi, spunea părin­te­­le, este, sau ar trebui să fie, „ju­­mătate dragoste şi jumăta­te lup­tă, jertfă pentru a păs­tra dra­gostea intactă, nea­tin­să de rău“. Iar mila pe care ne-a ară­tat-o fiecăruia dintre noi, precum Dumnezeu lumii, „es­te u­na dintre virtuţile cele mai a­dânci, spunea duhovni­ces­cul pă­rinte, pe care se ba­zea­ză creş­tinismul nostru...“, es­te „e­sen­ţa iubirii de aproa­pele, de fra­te, de soră, de ma­mă, de ta­tă, de prieten, de ve­cin, de stră­in“ (Adrian Alui Gheorghe, op. cit.) şi criteriul fundamental al Ju­decăţii de Apoi.

Iubirea sa faţă de noi izvora din cunoaşterea sa suprafi­reas­­că, pentru că spunea Sfin­ţia Sa: „Dacă n-aş fi avut ex­pe­ri­en­ţa pe care am avut-o în în­chi­soa­re, dacă n-aş fi trăit în­tre oa­menii de toate condiţiile, nu aş fi înţeles viaţa lor. Şi aşa, da­că m-am apropiat şi am ţi­nut uşa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la al­ta, în fe­lul acesta s-a format o comu­ni­­tate între mine şi ei“ (Graţia Lun­gu Constantinea­nu, op. cit).

Ne-a cunoscut lăuntric mai bi­ne pe fiecare decât ne cu­noaş­­tem noi înşine, ne-a iubit şi ne-a preţuit pe toţi, mai mult decât pu­tem să o facem îm­preună. În ini­ma sa largă şi a­tât de mult ră­nită şi încerca­tă de suferinţa şi de răul pă­ca­te­lor noastre a cu­prins lumea în­treagă, iar pe a­ceasta a înăl­­ţat-o şi a oferit-o ca ofran­dă, prin rugăciunea sa, Pă­rin­te­lui ceresc, Căruia I-a slu­jit o via­ţă şi i-a închinat totul.

Ne-a arătat tuturor că sfinţenia nu este doar un ideal sublim, ci o realitate practică

Părintele Justin a simţit şi a tră­it durerea noastră, a tu­tu­ror, cu dragoste de părinte şi fra­te. A plâns alături de noi, cu iu­bire părintească, pentru că­­de­rile noastre, şi s-a bucurat cu bu­curie de copil, precum avea şi sufletul, pentru ri­di­că­rile noastre. Ne-a fost tu­turor, buni sau răi, drepţi sau pă­că­toşi, părin­te iubitor, în­dru­mă­tor pe calea mântuirii.

Ne-a chemat neîncetat să des­­coperim şi să cultivăm ce­ea ce este mai frumos şi înalt în su­fletele şi în viaţa noastră: dra­­gostea de Dumnezeu şi Neam, de credinţă şi de semeni, chiar şi prin proba grea a su­fe­rinţei şi muceniciei. Să ne re­des­­coperim pe noi în au­ten­ticul şi firescul nostru, în profunzi­mea trăirilor şi sim­ţi­ri­lor noastre, pentru a nu mai fi altora slugi, ci nouă înşine suverani.

Ne-a arătat tuturor, mo­nahi şi mireni, că sfinţenia nu este doar un ideal sublim, ci o rea­li­ta­te practică, iar formele ei ce­le mai înalte sunt: dra­gos­tea, bu­­­nă­tatea, blândeţea şi ier­ta­rea, milostenia şi răb­da­rea.

Tuturor ne lasă mai departe, ca testament duhovni­cesc, în­dem­nul de a zidi, nu din piatră, ci pe tablele inimii, mănăstiri şi familii sfinte, spre ridicarea şi dăinuirea Neamului acestu­ia, de a cultiva dragostea şi ier­ta­rea, precum el însuşi ne-a a­ră­tat, să întărim credinţa şi ru­gă­ciu­nea, care ne unesc pe toţi, vre­melnic făcând umbră pă­mân­­tului sau mutaţi la cele veş­nice şi fericite.

România creştină profun­dă, cum îi plăcea Sfinţei Sale să ne în­curajeze, şi-a pierdut un că­lă­uzitor, însă şi-a câş­ti­gat un ne­obosit rugător către Tro­nul ce­resc, un apostol con­tem­­poran al ei, care a luptat pen­tru dem­n­i­­tatea noastră, a tu­turor, pentru apărarea cre­din­ţei creştine stră­bune, prin pil­­da exemplară şi sfinţenia vie­­ţii sale. A pierdut un mo­nah îmbunătăţit, dar a câş­ti­gat un cald rugător în ce­ruri. Iar noi, de acum, să ne ru­găm în­tr-un gând, spunând: „Prea­cuvioase părinte Justin, roa­gă-te lui Dumnezeu, Mân­tui­­to­­rul lumii şi al sufletelor noas­­­tre, spre deşteptarea noas­­tră şi a Neamului în care te-ai năs­cut, pe care atât de mult l-ai pre­ţuit şi pentru care mu­­ce­ni­ceş­te ai suferit, spre păs­trarea şi întărirea cre­din­ţei noastre, în­tru slava lui Dum­nezeu şi spre mântuirea su­fletelor noastre!“.