Patima şi păcatul în gândirea Sfinţilor Părinţi

Patimile sunt un fel de fiinţe învârtoşate. Ele se aşază între lumină şi vedere şi împiedică deosebirea lucrurilor. Tuturor patimilor le premerge iubirea de sine, după care vine mândria.

Patimile nu au fost create împreună cu firea oamenilor, ci ele odrăslesc în fire, după ce au pătruns în partea cea mai puţin raţională a ei, din pricina căderii din starea de desăvârşire. Prin ele, în loc de chipul dumnezeiesc şi fericit, îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie şi vădită asemănarea cu necuvântătoarele. Orice patimă este o împletire dintr-un lucru supus simţurilor, dintr-o simţire şi dintr-o putere, abătute de la ceea ce este potrivit cu firea.

Unele patimi sunt trupeşti, prilejuite de trup, altele sunt sufleteşti, prilejuite de lucrurile exterioare, unele sunt ale mâniei, iar altele sunt ale părţii poftitoare ale sufletului.

Gândul pătimaş este izvor şi pricină a stricăciunii prin trup

Patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului, sau numai de partea poftitoare a lui, sau numai de cea raţională. Mai anevoie de biruit sunt patimile iuţimii decât cele ale părţii poftitoare; de aceea Dumnezeu a dat ca doctorie mai tare împotriva ei porunca dragostei. Patimile îşi au originea în noi, care am călcat porunca lui Dumnezeu, nu în Dumnezeu. De aceea, ele nu au nici o raţiune a înţelepciunii sau a cunoştinţei, ca unele ce există în chip fraudulos, prin lepădarea înţelepciunii şi a cunoştinţei. Cel viclean, fiind minte netrupească, nu poate amăgi altfel sufletele decât prin năluciri şi gânduri care încep cu momeala (atacul), urmată de amestecarea gândurilor omeneşti cu cele drăceşti (însoţirea), apoi de consimţirea sau învoirea minţii de a se afla între cele două feluri de gânduri ce se sfătuiesc în chip păcătos; după acestea vine robirea, care este ducerea fără voie a inimii, sau amestecarea hotărâtă şi nimicitoare a celei mai bune stări, şi în sfârşit săvârşirea faptei din afară, a păcatului. Dacă mintea va fi atentă prin trezvie, prin împotrivire şi chemarea numelui lui Iisus, va putea pune pe fugă nălucirea momelii de la răsărirea ei, iar cele ce urmează acesteia, adică însoţirea, consimţirea, robirea şi păcatul rămân, fără împlinire.

Gândul pătimaş este izvor şi pricină a stricăciunii prin trup. Cel ce cultivă trezvia îl alungă din suflet prin pocăinţă. Or, cel care nu este îmbrăcat cu veşmântul duhului este îmbrăcat cu ruşinosul şi necinstitul veşmânt al patimilor.

Patimile sufletului sunt lenea, neştiinţa şi uitarea, spune Sfântul Petru Damaschinul. Căci din neînţelepciune apare trândăvia, din aceasta nelucrarea, şi prin aceasta uitarea. Iar din uitare izvorăşte iubirea de slavă din care creşte iubirea de argint, rădăcina tuturor relelor, şi prin ea vine împrăştierea în cele ale vieţii, cauza totalei necunoştinţe a darurilor lui Dumnezeu şi a păcatelor proprii. Iar din acestea se nasc celelalte patimi, adică: lăcomia pântecelui, din care vine curvia; apoi iubirea de argint, din care se naşte mânia; din ea vine întristarea, prin care se naşte nepăsarea; şi în cele din urmă slava deşartă din care se trage mândria. Din acestea vine toată răutatea, patima şi păcatul, prin care se ajunge la deznădejde, la pierzanie şi la căderea de la Dumnezeu.

Dintre toate patimile, două sunt mai grele

Sfântul Ioan Damaschin spunea că atunci când mintea este întunecată de o patimă, ea este luată în stăpânire de toate celelalte patimi, cum ar fi: lipsa de evlavie, erezia, blasfemia, iuţimea, mânia, amărăciunea, ura, vorbirea de rău, osândirea, întristarea fără temei, frica, laşitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava deşartă, mândria, făţărnicia, minciuna, necredinţa, zgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, afecţiunea pentru cele pământeşti, trândăvia, puţinătatea sufletului, nemulţumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stăpânire, slava deşartă, viclenia, neruşinarea, nesimţirea, linguşirea, înşelăciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu păcatele, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine care este maica şi rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, răutatea ş.a. Iar patimile trupului sunt: lăcomia, desfătarea, beţia, mâncarea pe ascuns, iubirea de plăceri, desfrânarea cu auxiliarele ei, necurăţia, incestul, furtul, sacrilegiul, uciderea, farmecele, prezicerile, uşurătatea, sulemenirea, jocurile de noroc, reaua şi pătimaşa întrebuinţare a lucrurilor lumeşti, viaţa iubitoare de trup, care nu lasă mintea niciodată să tindă spre Dumnezeu şi spre lucrarea virtuţilor. Iar rădăcinile tuturor acestor patimi sunt: iubirea de plăcere, iubirea de slavă şi iubirea de argint, din care îşi ia seva tot răul.

Patimile trupeşti şi cele materiale se micşorează şi se veştejesc prin suferinţele trupului, iar cele sufleteşti şi nevăzute se ating prin smerita cugetare, prin blândeţe şi dragoste. Când omorâm patimile şi stingem poftele şi supunem cugetul trupesc Duhului, atunci luăm crucea şi urmăm lui Hristos, fiindcă retragerea nu este nimic altceva decât omorârea patimilor şi arătarea vieţii celei ascunse în Hristos. Materia rea a trupului este împătimirea, a sufletului este dulcea pătimire, iar a minţii este aplecarea spre patimă.

Dintre toate patimile, două sunt mai grele: curvia şi trândăvia, care tulbură şi slăbănogesc sufletul, fiind în legătură una cu cealaltă şi întocmai ca o pereche. Ele sunt greu de combătut şi cu greu de biruit, neputând fi înfrânte cu desăvârşire de către om. Una creşte mai mult în partea poftitoare, dar cuprinde prin fire fără deosebire materia amândurora, a sufletului şi a trupului, pe când cealaltă, stăpânind la început cugetarea, cuprinde ca o iederă tot sufletul şi trupul. Ele nu pot fi scoase şi biruite cu desăvârşire înainte de nepătimirea fericită, când sufletul primeşte puterea de la Duhul Sfânt în rugăciune, care-i dă slobozire, putere şi pace adâncă în inimă, făcându-l să se veselească prin liniştire.

Nu te poţi ruga neîncetat cât timp nu te-ai eliberat

Lupta omului împotriva patimilor este lupta lui împotriva robiei, lupta lui pentru libertate. Cel mai greu este să te eliberezi de ceea ce te robeşte din tine, mai bine zis, de forţele nevăzute care stârnesc aceste patimi prin trezirea pornirilor inferioare din tine. Nu te poţi ruga neîncetat cât timp nu te-ai eliberat, căci orice ivire a patimii întrerupe rugăciunea, te ia în robie, rupându-te de Dumnezeu în care este libertatea. Numai în rugăciune, ca act de iubire al lui Dumnezeu, care nu te supune ca o patimă, se manifestă libertatea deplină de noi înşine. Omul nepătimaş este omul liber, omul care se mişcă după voia sa cea adevărată şi care stă în picioare chiar în faţa lui Dumnezeu care nu-l robeşte, ci îl iubeşte, deoarece a aflat har de la El. Atâta vreme cât avem în noi materia patimilor şi îngrijim de bunăvoie pricinile lor, nehotărându-ne să le clintim pe acestea din loc, aceasta are tărie împotriva noastră, tărie luată din noi. Dar dacă le lepădăm din noi şi ne curăţim inima prin lacrimile pocăinţei, urând înşelăciunea celor văzute, ne facem părtaşi de venirea Duhului Sfânt, văzând pe Dumnezeu în lumină veşnică şi fiind văzuţi de Dumnezeu.

Cât despre păcat, omul păcătuieşte prin răpire, prin amăgire, prin neştiinţă şi prin dispoziţie sufletească. Primele trei feluri aduc uşor pe om la recunoaşterea păcatului şi la pocăinţă, dar cel ce păcătuieşte din aplecare sufletească şi nu vine la pocăinţă nici în urma experienţei, nici cu trecerea vremii, în chip sigur va avea parte de chinuri. Când auzi pe Fiul lui Dumnezeu zicând: „De nu se va lepăda cineva de toate averile lui, nu este vrednic de Mine“, aceasta nu se referă numai la averi, ci se referă la toate lucrurile păcatului. Toate păcatele bat mai întâi prin gânduri la uşa minţii, dar pe toate le taie virtutea cugetătoare a trezviei.

Tămăduirea şi leacul păcatelor din raţiune (necredinţa, erezia, hula, nemulţumirea, încuviinţarea păcatelor ivite din partea pătimitoare) este credinţa adevărată în Dumnezeu, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată şi neîncetată şi mulţumirea către Dumnezeu.

Tămăduirea şi leacul păcatelor iuţimii (cruzimea, ura, necompătimirea, pomenirea răului, pizma, uciderea, cugetarea necontenită) este iubirea de oameni, dragostea, blândeţea, iubirea de fraţi, compătimirea, suferirea răului şi bunătatea.

Tămăduirea şi leacul păcatelor părţii poftitoare (lăcomia pântecelui, nesăturarea, beţia, curvia, preacurvia, necurăţia, desfrânarea, iubirea de avuţii, pofta de slavă deşartă, de bani, de bogăţie şi de plăcerile trupeşti) este: postul, înfrânarea, reaua pătimire, împărţirea averilor la săraci, dorinţa bunurilor nemuritoare, dorul după Împărăţia lui Dumnezeu.

Când amintirea păcatului te duce la pocăinţă, este de la Dumnezeu, iar când te duce la repetarea lui, este de la diavol. Or, pocăinţa înseamnă a ne întoarce de la păcat, iar păcatul nu este unul, ci întreg omul vechi. În veacul ce va să fie nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi pentru că am păcătuit, odată ce am primit o fire nestatornică şi schimbătoare, ci fiindcă păcătuind, nu ne-am întors de la calea cea rea, după ce am primit putere şi vreme pentru pocăinţă, ca să arătăm şi mai mult că Dumnezeirea este bună şi nu pătimaşă, ca una ce pedepseşte şi nu se mânie. Pentru că ea pedepseşte păcatul şi nu pe păcătos, fiind în afară de orice patimă şi pedeapsă, deşi se conformează faptelor şi dispoziţiilor noastre, întorcând fiecăruia după valoarea celor făcute în viaţă.

Există păcat ce se face din slăbiciune, la care omul este atras fără voie; şi există păcat făcut cu voie şi din neştiinţă. Câteodată face cineva păcatul din vreo întâmplare; şi iarăşi uneori, din stăruirea şi deprinderea în rău. Toate aceste feluri şi chipuri ale păcatelor, deşi sunt toate vrednice de cercetare, privite din punctul de vedere al pedepsei ce li se cuvine, nu sunt deopotrivă, ci unul este mai mare decât altul. Şi precum Adam şi Eva şi şarpele au primit de la Dumnezeu aceeaşi răsplată a păcatului, dar au luat blesteme mult deosebite, aşa şi urmaşii lor: fiecare a luat asprimea pedepsei după intenţia şi după pofta lui de a păcătui.

Semnul iertării stă în a te socoti pururea dator

Până ce nu va fi urâtă, cu adevărat, pricina păcatului din inimă, nu te poţi elibera de plăcerea lucrării lui. Aceasta este lupta cea mai grea, ce se dă împotriva omului până la sânge. În ea se probează stăpânirea de sine a lui, în dragostea care uneşte toate virtuţile. Aceasta este puterea care aţâţă şi ridică la luptă. Aceasta este puterea mărimii păcatului, prin care vrăjmaşul obişnuieşte să zăpăcească puterile sufletului şi sileşte mişcările curate să facă o experienţă, pe care niciodată n-a făcut-o. Cel ce plânge pentru păcatele de mai înainte şi are în sine în chip desăvârşit credinţa în Dumnezeu, care-l naşte mereu spre dreptate, şi-şi oferă viaţa şi raţiunea ca să se întipărească în ele toată virtutea, s-a făcut pe sine mădular al seminţiei duhovniceşti, arătându-şi naşterea după Dumnezeu ca faptă a voinţei, nu a necesităţii.

Dumnezeu i-a acordat slăbănogului iertarea: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău“ (Ioan 5, 14). Semnul iertării, spune Sfântul Ioan Scărarul, stă în a te socoti pururea dator. Iar Sfinţii Varsanufie şi Ioan spun că cine nu iartă păstrează în sine o mândrie care împietreşte, dezumanizează, pierde condiţia de om şi care nu realizează comunicarea de la sine la cel ce trebuie iertat. Iar cel ce nu iartă nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Când te rogi de cineva să te ierte îl ajuţi pe acela să iasă din rigiditatea lui pentru că unde se întâlnesc oamenii prin iertare este şi Dumnezeu, izvorul iertării, ca izvor al iubirii care vrea să-i cuprindă pe toţi în ea, al puterii noastre de a ne umaniza. Acolo Îl simţi pe El ca iertător.

„De le ierţi păcatul, iartă-l. Iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea aceasta pe care ai scris-o“, a spus Moise (Ieşirea 32, 31-32). Deci, fiecare popor este scris în cartea sau în atenţia lui Dumnezeu ca o formă unică a spiritualităţii create de gândul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu este liber chiar faţă de El, sau de hotărârile odată luate ale Lui. El iartă păcatele unui popor când vede la acesta o întoarcere sau oameni nepierduţi cu totul în înstrăinare totală de Dumnezeu. Dar când nu le mai vede pe acestea, El poate şi pierde un popor. Pentru că „nimeni nu poate ierta păcatele decât singurul Dumnezeu“ (Luca 5, 21). Iertarea reală a păcatului, ridicarea reală de pe conştiinţă a răului făcut cuiva, vindecarea reală a rănii lăsate de el în conştiinţă este o faptă pe care numai Dumnezeu o poate face. El îţi dă liniştea conştiinţei pentru veci. Şi prin aceasta îţi dă adevărata libertate. În faptul că omul poate ierta şi el sau simţi şi iertarea de la el ca o despovărare, ca o vindecare, se arată că Dumnezeu lucrează prin omul care iartă, că acesta a devenit în adevăr asemenea lui Dumnezeu sau că este chipul lui Dumnezeu, având pe Dumnezeu în Sine. Momentul adevăratei iertări a umanităţii a fost plinirea legii.

Bibliografie:

Sfântul Filotei Sinaitul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 134.

Sfântul Grigorie Sinaitul, Filocalia VII, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 144.

Sfântul Ilie Ecdicul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 312.

Sfântul Ioan Carpatinul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 151.

Sfântul Ioan Damaschin, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, pp. 206, 209.

Sfântul Ioan Scărarul, Filocalia IX, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 153, 231.

Sfântul Isaac Sirul, Filocalia X, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, pp. 207, 218-219, 349.

Sfântul Isaia Pustnicul, Filocalia XII, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991, p. 90.

Sfântul Isihie Sinaitul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, pp. 69, 84.

Sfântul Marcu Ascetul, Filocalia I, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, pp. 316, 318.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 218.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia III, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 161, 302.

Sfântul Nichifor din Singurătate, Filocalia VII, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 19.

Sfântul Petru Damaschin, Filocalia V, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995, pp. 36-37.

Sfântul Talasie Libianul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, pp. 32-33, 34-39.

Sfântul Teognost, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 285.

Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Filocalia XI, Episcopia Romanului şi Huşilor, Roman, 1990, p. 119.