„Poporul român este răbdător, credincios şi evlavios“

Sosit în România cu prilejul sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, Înaltpreasfinţitul Dionisie, Mitropolitul Corintului, ne-a împărtăşit câteva gânduri pe care a dorit să le pună la inima românilor în acest ceas de sărbătoare şi ne-a vorbit despre sfintele odoare aduse anul acesta din Biserica Greciei, despre rolul istoric al Sfântului Împărat Constantin cel Mare şi despre evlavia dreptcredincioşilor români şi greci pentru cinstitele moaşte ale sfinţilor.

Înaltpreasfinţia Voastră, reveniţi în România şi aduceţi spre închinare odoare ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Ce ne puteţi spune despre aceste sfinte odoare şi despre evlavia poporului grec pentru Sfinţii Împăraţi?

Supunându-mă invitaţiei Preafericitului vostru Patriarh Daniel, dar şi Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, am venit la Bucureşti pentru a participa la slujbele praznicale, pe care le săvârşeşte Patriarhia voastră în cinstea Sfinţilor Mari Împăraţi Constantin şi Elena, aducând din Mitropolia noastră o părticică din Sfântul Lemn şi din sfintele moaşte ale Sfintei Elena, care se păstrează în sfânta Biserică „Sfântul Nicolae“, din localitatea Aidonia, regiunea Nemea, cunoscută încă din Antichitate, şi icoana făcătoare de minuni a Sfântului Constantin din Sihăstria Peşterilor, astăzi aşezământ monahal, cu hramul „Sfântul Constantin“, din regiunea Ghelini a Corintului. Este vorba cu adevărat de una dintre multele „binecuvântări“ pe care le posedă Apostolica Sfântă Mitropolie a Corintului, care deja din epoca Sfântului Apostol Pavel era o Biserică locală înfloritoare şi cinstită, cu o prezenţă creştină până astăzi de aproape 2.000 de ani, de aceea are şi o mulţime de sfinţi locali, care au dat o bună mărturie în Hristos de-a lungul veacurilor, bazilici antice, chiar şi catacombe, biserici bizantine şi mănăstiri post-bizantine, unele zidite chiar în zilele noastre.

Istoria despre cum s-au aflat părticelele din Cinstitul Lemn şi din sfintele moaşte ale Sfintei Elena în acea mică bisericuţă din localitatea Aidonia se pierde în negura vremurilor şi în special în întunecata perioadă a stăpânirii turceşti, de aceea nici nu avem alte mărturii scrise. Însă evlavia credincioşilor este un fapt, şi acesta constituie garanţia prin excelenţă a autenticităţii lor. De altfel, nu este vorba despre părticele de mari dimensiuni, însă ele sunt în stare să transmită harul şi sfinţenia nouă tuturor.

Icoana Sfântului Constantin provine de la Aşezământul monahal cu acelaşi nume, având mărturii ce vorbesc despre întemeierea acestuia în secolul al XI-lea d.Hr, cu fresce care împodobesc bisericuţa Sihăstriei din sec. IV-VI d.Hr. Astăzi icoana se păstrează în Muzeul Bisericesc al Sfintei Mitropolii a Corintului, pentru că în anii 1960 a fost furată şi apoi în chip minunat a fost recuperată.

Această icoană are o anume originalitate. Nu este zugrăvit chipul Sfântului Constantin în modul clasic cunoscut, adică împreună cu maica sa, Sfânta Elena, şi între ei Cinstita Cruce, ci-l reprezintă pe sfânt călare pe un cal alb, cu privirea aţintită spre stelele aranjate în chipul Crucii, amintindu-ne de vedenia lui de dinainte de victoria izbutită împotriva lui Maxenţiu, la Podul Milvius, pe 28 octombrie 312 d.Hr, foarte potrivită acum pentru prăznuirea celor 1.700 de ani de la Edictul de la Mediolan, din februarie 313.

Sfântul Constantin este primul împărat bizantin creştin, iar prin mutarea capitalei, ce fusese până atunci Roma, la Constantinopol, în colonia Bizanţului, este socotit începătorul unei noi epoci în care Creştinismul şi elenismul coexistă şi făuresc fapte măreţe împreună, pentru mai bine de 1.000 de ani. Astfel, el este un sfânt foarte iubit de popor în ţara noastră, împreună cu mama lui, Elena, iar pomenirea lor de pe 21 mai până mai acum câţiva ani era zi liberă oficială în Grecia. Mulţi creştini greci poartă numele de Constantin, Constandina şi Elena, iar o mulţime de biserici sunt afierosite sfintei lor pomeniri. Ca să înţelegeţi, merită să notăm că doar în Mitropolia Corintului zece biserici de enorie au hramul lor, două biserici ale unor instituţii, o biserică militară, o veche mănăstire, aşa cum am spus, dar şi   peste 100 de bisericuţe din afara localităţilor şi de paraclise.

Merită, de asemenea, să mai fie spus că şi în cântecele noastre populare chipul Sfântului Constantin este prezentat şi cântat cu multă cuviinţă şi cu mândrie naţională, în vreme ce vechile bazilici din interiorul castrelor din toată Grecia sunt socotite a fi întemeiate de mama lui, Sfânta Elena, precum, de pildă, celebra biserică a celor o sută de porţi din Paros, sau Hiliadu din Nea Evia ş.a.

Se împlinesc în acest an 1.700 de ani de libertate religioasă, pe care o datorăm Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Este domnia împăratului Constantin un model de simfonie Stat-Biserică până în zilele noastre?

Sfântul Constantin cel Mare a rămas cunoscut dincolo de sfinţenia lui în spaţiul Bisericii în principal pentru trei hotărâri istorice pe care le-a luat.

În primul rând, a semnat decretul de la Mediolan din 313, de la care în acest an se împlinesc, aşa cum şi voi aţi amintit, 1.700 de ani, prin care se decretează începutul toleranţei religioase. În acest fel, pentru prima oară, Creştinismul a încetat de a mai fi prigonit şi, mai mult, se va afla sub protecţia împăratului. Totuşi, este demn de luat aminte faptul că şi mai târziu, ca unic împărat şi conducător, Marele Constantin nu a declarat Creştinismul drept religie oficială a imperiului, aşa cum eronat se spune uneori. Acest lucru a fost făcut mai târziu, de către împăratul Teodosie cel Mare (379-395). Însă prin calitatea sa de vizionar, prin care se distingea, a înţeles că prigoanele în mod sigur nu au contribuit la consolidarea păcii interne a imensului lui imperiu. Astfel în 311 le-a oprit prin decret şi în continuare la Mediolan a legiferat Creştinismul drept „religie licită“, ai cărei adepţi aveau datoria de a se ruga Dumnezeului lor pentru bunăstarea şi pacea imperiului.

În al doilea rând, a mutat capitala imperiului de la Roma la Constantinopol şi a impregnat-o de bogăţia şi tradiţiile noastre răsăritene.

În al treilea rând, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea, cel mai hotărâtor pentru evoluţia ulterioară a Bisericii Creştine Universale.

Aceste trei mari hotărâri, împreună cu cele speciale, aşa cum a fost de pildă trimiterea mamei sale, Sfânta Elena, la Ierusalim pentru aflarea Cinstitei Cruci şi donarea de bani pentru construcţia marilor biserici împărăteşti, precum cea a Învierii din Ierusalim, a Naşterii din Betleem, a Înălţării de pe Muntele Măslinilor etc., arată o dispoziţie pozitivă spre o conlucrare cu Biserica, lăsând spaţiu pentru „dezvoltarea“ ei fără absolut nici o impunere a voinţelor imperiale. De pildă, el convoacă Sinodul I Ecumenic, este prezentat ca „preşedinte“ al acestuia, însă nu intervine în problemele dogmatice, unde lasă episcopilor să pună în rânduială „cele ale casei lor“. Libertatea pe care o dăruieşte Bisericii este importantă pentru parcursul ulterior al ei, iar „ocrotirea“ lui constă tocmai în faptul că lasă Biserica să activeze, fapt care serveşte supuşilor lui, de vreme ce aceştia sunt principalii destinatari ai operei mântuitoare, dar şi filantropice a Bisericii. Acest lucru sunt datori să-l înţeleagă oricare guvernanţi, aşa cum şi Marele Constantin învaţă peste veacuri, că nu au a pierde din prezenţa, contribuţia şi lucrarea Bisericii din toate domeniile ei specifice. Dimpotrivă, ei profită în principal de marile învăţături ale Evangheliei, prin care se formează inclusiv „ethosul“ oamenilor, astfel încât structura socială să nu prezinte situaţii „explozive“, ci prin contribuţia ei socială devine un mijloc de activitate filantropică spre alinarea „durerii“ de multe feluri care stăpâneşte în lume.

Primul şi ultimul împărat bizantin au purtat acelaşi nume, Constantin: Sfântul Împărat Constantin cel Mare (306-337) şi Constantin al XI-lea Paleologul (1449-1453). Şi ambii au avut mame sfinte, cu numele Elena: Flavia Iulia Elena Augusta, respectiv Elena Dragases. Ce a însemnat pentru Imperiul Bizantin faptul că împăraţii aveau lângă ei mame ce au dobândit sfinţenia?

Parcursul luminos de peste o mie de ani al Imperiului Bizantin, aşa cum s-a consacrat a se spune, începe cu Constantin I cel Mare şi se încheie cu Constantin al XI-lea Paleologul. Se întâmplă însă ca şi primul, şi al unsprezecelea să aibă mame, de asemenea, cu numele de Elena şi desigur amândouă sunt sfinte ale Bisericii noastre Ortodoxe. Este mişcător faptul că am adus o mică părticică din sfintele moaşte ale Sfintei Elena, mama Sfântului Constantin I, spre sfinţirea evlaviosului popor român, din  Mitropolia noastră, cunoscutul Corint. Însă şi Sfântul cap al Sfintei Elena Dragasis, care a ajuns monahie ascultătoare, mama ultimului împărat Constantin al XI-lea Paleologul, se păstrează în eparhia noastră, şi mai exact în sfânta mănăstire a Cuviosului Patapie.

Şi aşa după cum este bine cunoscut că în spatele oricărui mare bărbat se ascunde o mare femeie, aşa şi în cazul de faţă avem două femei în rolul, dăruit de Dumnezeu, de mamă. Acestea s-au arătat a fi două mari împărătese, prima o sfântă a Bisericii Ortodoxe, iar a doua o patriotă, care ştie să moară pe metereze, fără să-şi părăsească locul ei şi fără să-şi trădeze poporul. Astfel, nu fără dreptate a vorbit retorul păgân Libaniu atunci când le-a fericit pe femeile creştine pentru contribuţia lor, avându-l ca pildă pe elevul său, Sfântul Ioan Gură de Aur.

Credinţa în Hristos a acestor două femei reprezintă factorul cel mai important al formării caracterului şi al personalităţii fiilor lor, care au urcat la cea mai înaltă demnitate împărătească, după ce şi-au crescut copiii lor şi au ajuns bărbaţi „întru certarea şi învăţătura Domnului“. Şi ceea ce este mai însemnat este educaţia lor creştină, care a fost comună, dar cu rezultate diferite. Primul, dovedit a fi un distins ocrotitor al Creştinismului, este condus spre pocăinţă şi Botez prin însuşirea educaţiei creştine. El s-a distins ca sfânt al credinţei noastre şi prin a fi deopotrivă cu Apostolii, în timp ce al doilea s-a ridicat pe treapta eroului care se jertfeşte pe sine pentru poporul său şi se distinge ca patriot.

În acest mod se adevereşte şi din lucruri teza noastră, mai înainte amintită, că nimeni nu are de pierdut ceva datorită Bisericii, dimpotrivă, folosul este mare şi de multe feluri, având ca beneficiar, iarăşi o spun, poporul.

Cum aţi receptat evlavia poporului ortodox român pentru cinstitele moaşte ale sfinţilor?

Cinstirea sfintelor moaşte este o veche tradiţie a Bisericii noastre. Cu mult timp înainte ca acestea să fi fost înconjurate cu cinste, cărora pe merit li se potriveşte numirea de locuinţă a harului, ce rămâne şi după moarte, menţinându-se uneori cu totul nestricate, noi am avut moduri asemănătoare de transmitere a puterii dumnezeieşti, care a fost dăruită sfinţilor bărbaţi, precum de pildă umbra şi lanţul legăturii Apostolului Petru. Mulţi au fost oamenii care alergau ca să primească acest har chiar şi de la umbra Sfinţilor Apostoli!

Aşa şi astăzi, credincioşii aleargă la rugăciunea de mijlocire a sfinţilor, aducându-le cinstire, şi nu adorare, deoarece adorarea aparţine Dumnezeului celui în Treime, prin închinarea la sfintele lor moaşte.

De asemenea, merită să mai fie consemnat faptul că acordarea acestei cinstiri şi închinări sfintelor moaşte nu trebuie să se abată de la dreapta învăţătură a Bisericii noastre despre sfintele moaşte, şi cu mult mai mult să nu ajungă superstiţie, adică un mod „magic“ de a primi harul.

Poporul român este un popor răbdător, credincios şi evlavios, care după ce a fost încercat timp de mai mulţi ani, dobândindu-şi libertatea de credinţă, îşi exprimă acum evlavia sa şi prin venirea cu mulţimi de oameni la cinstirea sfintelor moaşte ale sfinţilor credinţei noastre şi desigur a sfinţilor, pe care în chip măreţ îi prăznuieşte Catedrala voastră patriarhală. Desigur, asemenea „adunări populare“ am văzut şi în patria noastră, atunci când sfinte vestigii, în special din Sfântul Munte, unde intrarea femeilor este oprită din pricina legii „avatonului“, sunt scoase pentru sfinţirea credincioşilor şi pentru întărirea credinţei, fapt care mărturiseşte unitatea credinţei dincolo de deosebirile naţionale.

Creştinii, fie că sunt români, fie greci, fie de oricare altă naţionalitate, limbă sau rasă, după ce s-au hrănit cu laptele izvorât din adevărata credinţă, ştiu să şi-o manifeste spre slava lui Dumnezeu, dar şi spre uimirea oamenilor, spre credinţa şi spre problematizarea acestora. Fie ca această uimire şi problematizare a lor s-o interpreteze pozitiv spre folosul lor sufletesc.

Ceea ce este vrednic de minunare la poporul român este aceea că, deşi credinţa lui creştină a fost războită sistematic timp de mai mulţi ani, nu a dispărut, ci, dimpotrivă, s-a întărit, iar astăzi se exprimă în modul cel mai oficial şi mai paşnic prin evlaviosul pelerinaj şi prin participarea cu mulţime de oameni la Taina cea mai presus de fire a Dumnezeieştii Euharistii.

În încheiere, Vă rugăm să transmiteţi un cuvânt de binecuvântare poporului român binecredincios.

Credinciosului popor român doresc să-i spun: să rămână credincios Bisericii Ortodoxe de Răsărit a lui Hristos. Să nu se abată nici la „dreapta“ prin depăşirea măsurii şi a zelului „nu după cunoştinţă“, nici la „stânga“ prin ateism sau prin diferite culte „catastrofice“ de care suntem inundaţi în zilele noastre.

Îndepărtarea de Hristos înseamnă orbire şi moarte. Fie ca Lumina lui Hristos să lumineze drumurile voastre, iar Iisus Cel înviat să vă dăruiască „viaţă şi viaţă din belşug“ vouă tuturor.

Îi mulţumesc poporului român pentru experienţele unice de credinţă pe care mi le-a dăruit în aceste zile şi ca un pelerin sărut cinstita mână patriarhală a Preafericitului vostru Patriarh Daniel pentru nepreţuita invitaţie pe care mi-a făcut-o şi pentru prilejurile pe care mi le-a oferit de a trăi şi de a cunoaşte de aproape măreţia bisericească a clerului şi poporului român. (Interviu realizat cu sprijinul Sectorului Relaţii bisericeşti, interreligioase şi comunităţi bisericeşti externe al Patriarhiei Române. Traducere în româneşte de Nicuşor Deciu)