Predanii despre un sfânt în fapte și cuvinte

Marile mănăstiri ale românilor au avut momente de negrăită bucurie și trezvie duhovnicească, așa cum s-a întâmplat în istoria de mai bine de patru veacuri a Cernicăi, în perioada în care Sfântul Calinic, omul lui Dumne­zeu, i-a povățuit vreme îndelungată pe călugări, 32 de ani ca stareț și încă 11 ani ca simplu viețuitor, adică din anul 1807 până în 1850, când Dumnezeu l-a chemat la înalta slujire arhierească, petrecând ultimii aproape 17 ani ai vieții ca Episcop al Râmnicului Noului Severin, păstorind turma cea încredințată lui de Domnul.

A găsit la Cernica o rânduială de slujbă deosebită și a cunoscut în vremea tinereții lui duhov­ni­cești nevoința călugărilor de la Mănăstirea Neamț, care erau în mare parte ucenici ai Sfântului stareț Paisie, trecut la cele veș­nice în anul 1794.

În anul 1812, în timpul unei că­lătorii în Moldova pentru a strânge ajutoare, dimpreună cu alți călugări cernicani, ierodiaco­nul Calinic avea să cunoască tradiția paisiană de la Mănăstirea Neamț, dar și dinalte vetre sihăstrești (va primi hirotonia întru ieromonah în 1813).

În anul 1817, a făcut un pelerinaj la Sfântul Munte Athos. Aceste două pelerinaje au fost de­finitorii pentru viața duhovnicească a sfântului, întrucât a învățat din rânduielile monahilor aflați în mănăstiri mai mari și din obști care aveau o tradiție călugărească mai îndelungată decât a Cernicăi.

Atunci când Dumnezeu l-a rân­duit stareț al acestei cunoscute mănăstiri din preajma cetă­ții Bucureștilor, Sfântul Calinic a pus accent pe rugăciunea inimii, pe rugăciunea isihastă paisiană, dar și pe rânduiala privegherilor, întrucât în această chinovie se săvârșeau în timpul anu­lui vreo 100 de privegheri în ajunul duminicilor și în cinstea marilor praznice împărătești, adică nouă privegheri de câte nouă ceasuri la praznicele Mântuitorului Iisus Hristos și apoi șapte privegheri de câte șapte ceasuri la praznicele Maicii Domnului. De asemenea, erau săvârșite 40 de privegheri de câte 5-6 ceasuri la praznicele sfinților și 3 privegheri de toată noaptea, adică de 12 ceasuri, la începutul Anului Bisericesc, adică al Indictionului, la 1 martie și la ziua hramului. Sfântul Nicolae era cinstit în mod deosebit, mai apoi și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

Era pe atunci în obștea Mănăstirii Cernica o rânduială specială încă din vremea Sfântului stareț Gheorghe, dar și a stare­țu­lui Timotei, sub a cărui îndrumare duhovnicească s-a format și Sfântul Calinic, aceea a rugăciunii la chilie. Duhovnicii nu îngăduiau monahilor să vină la trapeză dacă nu-și făceau pravila sau dacă lipseau de la biserică. Cine nu participa la Sfânta Liturghie și la Laudele bisericești nu primea hrană. Erau obligați să-și facă canonul de rugăciune, adică molitfele spre somn și canonul îngerului; apoi rugăciuni închinate Maicii Domnului, paraclisul, acatistul și citiri din Bogorodicină (canoanele Maicii Domnului).

De asemenea, trebuiau să facă 300 de închinăciuni și 100 de metanii mari. Cei care nu știau carte în locul pravilei spuneau rugăciuni pe dinafară, mai ales Psalmul 50 şi alții asemenea ai Prorocului David, dar și rugăciuni pe care le știau din perioada noviciatului. Această rânduială era statornicită încă de pe vremea Sfântului stareț Gheor­ghe, pentru a-i face pe vie­țuitorii din mănăstire conștienți de rolul și de misiunea pe care o urmau, de drumul pe care-l aveau de împlinit pentru a ajunge într-o zi moște­ni­tori ai Împărăției cerurilor.

Duhovnicii obștii și monahii își îndreptau atenția în special către începători, dar erau vigi­lenți și cu cei care dobândiseră deja o experiență în viața călugărească, administrând epitimii celor care lipseau de la slujbe sau nu-și împlineau canonul, prin această rânduială îndreptându-i spre împlinirea vocației pe cei care veniseră în mănăstire.

În obștea cernicană stăruia un duh de în­țe­legere, comuniune și iubire frățească. Cei care nu iertau pe vreunul dintre frații viețuitori care le greșiseră nu aveau binecuvântare să participe la slujbă, nu mai făceau parte propriu-zis din comunitate. Stareții, fie că a fost Cuviosul Gheorghe, arhimandritul Timotei sau Sfântul Calinic, doreau să păstreze obștea în iubire sfântă și armonie, pentru că acolo unde este iubire, este și Dumnezeu prezent.

Plecarea Sfântului Calinic, după o îndelungată perioadă de slujire, de la Cernica la Râmnic, avea să se resimtă, deși revenea adeseori povățuindu-i pe ucenici să păzească toate învățăturile pe care el le predase în sânul Lavrei cernicane, sfătuindu-i să împlinească fapte ale iubirii de Dum­nezeu și de aproapele, fără de care nimeni nu se poate mântui.

Adeseori, mergea în vizite pastorale prin locurile în care Dumnezeu l-a așezat arhipăstor, chivernisind bine rânduiala mănăstirilor, așezând stareți noi, urmărind formarea călugărilor în duhul isihast al rugăciunii.

Râvnind foarte mult după li­niș­tea și pacea întâlnite la Muntele Athos în timpul călătoriei din vremea tinereților, Sfântul Calinic avea să ctitorească în munții Vâlcei, într-un loc retras, o mănăstire cu aspră rânduială, ca la Sfetagora, așa cum îi plăcea să spună, oprind accesul femeilor în acest loc, tocmai pentru a spori rânduiala de rugăciune și a-i feri pe monahii râvnitori de ispitele care s-ar fi putut ivi.

Unul dintre ucenicii Sfântului Calinic a mărturisit un fapt petrecut în timpul domniei lui Cuza Vodă, în preajma Centrului eparhial de la Râmnic, unde s-au descoperit nereguli și neînțelegeri la Seminarul Episcopiei. Aflând de starea delicată în care se afla episcopul, dar și corpul profesoral, Mitropolitul Ungro-Vlahiei și ministrul de culte Scarlat Kre­tzulescu au trimis de la Bucu­rești un înalt funcționar în anchetă. Întâlnindu-l, Episcopul Calinic, care tocmai potolise spiritele încinse până atunci la şcoala eparhiei sale, i-a spus acestuia că nu mai este nevoie de nici o cercetare, întrucât el, episcopul locului, făcuse deja acest lucru și liniștise tulburarea respectivă. Însă funcționarul nu a fost mulțumit de răspunsul Sfântului Calinic și s-a prezentat la ministrul învățământului, care a plecat îndată în audiență la marele domn, spunându-i: „Vă rog să iscăliți decretul de suspendare a Episcopului de Râmnic și să-l dați în judecată pentru neascultare față de înalții funcționari ai statului care au fost împiedicați să facă anchetă la Seminarul din Râmnicu Vâlcea, iar dacă nu, să-mi primiți demisia.” Alexandru Ioan Cuza i-a răspuns: „Demisia dumitale pot să o primesc, iar decretul contra Episcopului de Râmnic niciodată nu-l voi semna; apoi Cuza cu o voce înaltă a strigat: Măi Scarlate, acela, Episcopul Râmnicului, Calinic, este adevăratul şi sfântul călugăr al lui Dumnezeu şi ca el altul nu mai este în toată lumea.”

Aceasta era aprecierea Domnitorului Principatelor Române, dar și a altor demnitari care îl întâlniseră pe bunul, dreptul și evlaviosul Episcop Calinic.

După aproape 17 ani de păstorire în care Eparhia Râmnicului a cunoscut numeroase împliniri materiale și duhovnicești mai ales, Sfântul Calinic, încărcat de ani, având o grea sufe­rin­ță, a dorit să se retragă la Mănăstirea Cernica, unde se călugărise.

A luat cu sine trei ucenici, frații Baldovini, care aveau să-l îngrijească cu multă dragoste. În toate zilele veneau la chilia Sfântului Calinic, unde unul dintre ucenici îi citea pravila, iar apoi erau rostite cuvinte de învățătură și de înaltă trăire.

Cu puțin timp înainte de a trece către Domnul, după o perioadă de ședere în chilie, departe de slujbele Bisericii pe care le-a iubit atât de mult, Sfântul Calinic a dorit să asculte ultima Liturghie și să se bucure de praznicul Învierii. În ziua de Paști a slujit un preot Sfânta Liturghie în paraclisul chiliei unde ședea, pe malul lacului, și s-a împărtășit pentru ultima oară cu preacuratele Taine. Era în ziua de 7 aprilie 1868. În Joia Luminată, pe 11 aprilie 1868, Sfântul Calinic s-a mutat către Domnul. Mai îna­inte de acest moment, ucenicul său, Anastasie Baldovin, îi citise pravila, iar la orele 5 dimineața îl chemase pe monahul Gherman să-l îmbrace în cămașă și haine de îngropare. Apoi s-a ridicat, s-a spălat pe față, i-a binecuvântat pe toți și le-a spus ucenicilor: „Au venit niște oameni mari în casă și vor să mă ia cu dânșii”. Avea să fie îngropat două zile mai târziu, în ziua de sâmbătă, 13 aprilie. Mitropolitul Nifon cu alți patru arhierei, cu egumeni, preoți și mulțime de credincioși, încât nu mai încăpeau în amândouă ostroavele, au venit pentru a-i da sărutarea cea mai de pe urmă, apoi a fost îngropat în pridvorul Bisericii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, pe care a ctitorit-o acolo, în mănăstirea mult iubită de el.

Se păstrează în istoria Mănăstirii Cernica o plângere a Sfântului Calinic din vremea stăreției sale în acel loc: „Știu începutul meu că are sfârșit și eu viețuiesc ca un fără de sfârșit, având mintea înaltă cugetătoare și viața-mi merge spre scurtare. Ziua, noaptea, cugetând cele deșarte, și eu m-am apropiat de moarte. Cu cât văd că se apropie moartea de mine, cu atât mă silesc a o scoate din pomenire, că dacă nu este cu putință a scăpa de moarte cu lucrul, eu mă silesc a scăpa de ea cu gândul. Oh și vai cum m-am împietrit în fieștecare zi petrecând frați la mormânt și cu nimic nu m-am umilit, nici cu inima suspinând să plec ochii la pământ, să mă uit în mormânt, să văd podoaba mea, strălucind în oase înșirate, pline de putoare și de viermi mâncate.”

Rămas în mormântul cernican până la jumătatea veacului al XX-lea, sfintele lui oseminte aveau să fie spălate cu vin și untdelemn și așezate într-o raclă nouă din porunca fericitului întru pomenire Patriarh Justinian Marina, evlaviosul cinstitor al Cernicăi și al Sfântului Calinic, care slujise ca profesor și preot în eparhia păstorită altădată, cu un veac în urmă, de Sfântul Calinic. I-a rugat pe doi monahi care făcuseră studii de farmacie, respectiv de medicină, să așeze în ordinea anatomică osemintele în racla cea nouă. Unul dintre ei, ucenic apropiat al patriarhului, s-a scuzat, spunând că nu este vrednic pentru aceasta, dar patriarhul a insistat și astfel, părinții Bartolomeu Anania și Roman Stanciu i-au scos osemintele din mormânt și le-au așezat în raclă, în vederea canonizării care a avut loc în anul 1955.

Frumoase cuvinte, așezate în File de acatist de către Bartolomeu Anania, arhidiacon pe atunci, aveau să spună:

„Bucură-te cel ce vremea o socoți după predanii,

Bucură-te, orologiu-ascuns în boabe de metanii,

Bucură-te, cel ce-n rugă colinzi raiul ca pe nori,

Bucură-te, că tot cerul cu genunchii îl măsori,

Bucură-te viață albă, duh cu dreaptă socotință,

Bucură-te nevoință,

Bucură-te cel ce-n lacrimi îi aduni soarelui izvor,

Bucură-te că-n suspinu-ți cântă Dumnezeu de dor,

Bucură-te șipot fraged pogorât din munte darnic,

Bucură-te că-n ospățul mântuirii ești paharnic,

Bucură-te lucrătorul duhului paisian,

Bucură-te plug și brazdă pe ogor nepământean,

Bucură-te al lui Gheorghe și-al lui Pimen ucenic,

Bucură-te c-a lor roadă a rodit în tine spic,

Bucură-te nebunie pentru cugete nebune,

Bucură-te înțelepciune,

Bucură-te făclierul sfințitoa­relor deprinderi,

Bucură-te prisosirea laudelor celor șapte

Bucură-te, clopotarul rugăciunii de sub șoapte,

Bucură-te psalm de noapte

Bucură-te sfânt în fapte și-n cuvinte,

Bucură-te scumpătatea harului aprins în oameni,

Bucură-te cel ce-n holde soare de sfințenie sameni,

Bucură-te cel ce mângâi tris­te frunți sub omofor,

Bucură-te pateriță de argint alinător,

Bucură-te vrednicie de făptură mucenică,

Bucură-te sfânt vlădică,

Bucură-te cel ce-n tronul nevoinței tale stărui,

Bucură-te că ești totul tuturor și fiecărui,

Bucură-te zbor când veacul ca un corb rănit se zbate,

Bucură-te că-nălțimii i-ai dat dreptul de cetate,

Bucură-te frunte calmă peste umăr abătută,

Bucură-te ritm de taină, de lăuntrică suflare,

Bucură-te apă lină, cu izvoarele-n văzduh,

Bucură-te întregirea duhului cu sfântul duh,

Bucură-te cel ce dorul de-a sluji nicicând nu-l saturi,

Bucură-te că din îngeri îți ridici slăvite sfaturi,

Bucură-te nor de aur peste turn de mănăstire,

Bucură-te brâu de piatră peste biata nezidire,

Bucură-te cel ce-n slavă te ridici ca o mireasmă,

Bucură-te nimb pe alba cerului catapeteasmă,

Bucură-te duh fierbinte,

Bucură-te trup cu sfinte oseminte,

Bucură-te trup cu daruri de izvor izbăvitor,

Bucură-te vistiernic al cerescului meu dor,

Bucură-te adierea adumbrită în duhul sfânt,

Bucură-te snop de soare adunat dintr-un mormânt,

Bucură-te ospeție așezată la răscruce,

Bucură-te casa celui care vine și se duce,

Bucură-te cel ce saturi cu duhovnicești merinde,

Bucură-te vatră caldă în înghețul ce ne prinde!”

Aflându-ne la ziua cinstirii unuia dintre marii ierarhi și călugări ai românilor, Sfântul Calinic Cernicanul, ne gândim și la multe dintre povețile părin­ți­lor duhovnicești, printre care amintim și pe cele ale părintelui Efrem athonitul, mărturisitor al Evangheliei în pământul nord-ame­rican. Cuvintele de mai jos aduc raze de înțelegere în inimile noastre cu privire la modul în care Dumnezeu lucrează în viețile oamenilor, în general, și ale monahilor, în special:

„Dumnezeu îngăduie ispitele pentru a ne trezi spre pomenirea Lui. Și în timp ce noi Îl rugăm, El Se face că nu ne aude, pentru ca să ne înmulţim rugăciunile și, de frica diferitelor patimi, să strigăm Sfântul Său Nume, iar din durerile rugăciunii să se sfinţească inima noastră. Și astfel, din cercare ne cunoaștem neputinţa firii noastre celei putrede și că fără ajutorul lui Dumnezeu nimic nu putem să facem.

Experienţa cea bogată se câștigă cu sângele inimii și rămâne neștearsă, făcându-se temelie pentru viaţa cea de dincolo. Harul lui Dumnezeu pleacă și vine din nou, dar experienţa niciodată nu pleacă, fiindcă s-a incrustat în inimă și oricât ar încerca satana s-o șteargă, ea rămâne ca niște litere cauterizate. Căci fără Dumnezeu nimic nu se poate face.

Dacă ar fi lipsit ispitele, mândria ne-ar fi făcut ca niște alţi luceferi, dar bunul nostru Părinte, Dumnezeu, ne lasă în necazuri, ca să ne păzim în smerenie, care ne va ușura de greutatea păcatelor noastre. Atâta vreme cât ne aflăm în anii tinereţii, trebuie să fim ispitiţi, deoarece tinereţea lesne se abate de la calea cea dreaptă. Cu timpul va înceta războiul și va veni pacea cea dorită. Așadar, curaj și răbdare. Să nu deznădăjduiești, oricât te-ar lupta patimile. Dumnezeu iu­bește pe cel care este războit și se războiește.” (Extras din „Poveţe părinteşti”- Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos, 2015)