„Timpul a fost acela care a îmbisericit tradiţia“

În ciuda secularizării tot mai pregnante a tradiţiilor noastre populare, există obiceiuri care încă mai stau în picioare. Satele doljene din sudul judeţului constituie un exemplu concret în acest sens. Vom detalia acest aspect în rândurile următoare, alături de Dumitru Nicolae, cercetător şi etnograf craiovean.

Există o mare varietate de obiceiuri populare practicate pe teritoriul ţării noastre de Bobotează, iar judeţul Dolj nu face excepţie. Povestiţi-ne ce aţi consemnat în timpul ultimelor cercetări etnografice întreprinse în zona noastră, vizavi de acest aspect.

După slujirea Aghesmei Mari de la Biserică, în unele sate din judeţul nostru, cum ar fi Boureni din comuna Afumaţi, comuna Moţăţei, sau chiar în oraşul Băileşti, se merge cu animalele, cu caii în special, la botez. Aici, caii sunt stropiţi cu agheasmă de preot, după ce săvârşeşte slujba în Biserică. Acest lucru poartă numele de Botezatul Cailor. Caii sunt frumos împodobiţi cu panglici multicolore, sunt ţesălaţi şi prezentaţi într-o veritabilă paradă. De altfel, în unele locuri există şi concursuri, să le zicem de frumuseţe hipică. După ce sunt "botezaţi" toţi caii, urmează o întrecere pentru a desemna cel mai iute animal şi, desigur, cel mai destoinic călăreţ. Acest obicei îl găsim şi astăzi la noi în zonă, cu deosebire în satele din sudul judeţului Dolj.

Păzirea fântânilor, un obicei de Bobotează

Chiar în seara de Bobotează există în zona Dunării un obicei aparte: localnicii se pregătesc pentru păzitul fântânilor. Detaliaţi-ne acest aspect.

În sate, cum sunt Poiana Mare, Ciuperceni, Desa, Moţăţei şi Dobridor, fântânile sunt împodobite cu frunze, pănuşi de porumb sau stuf. Pe timpuri, se puneau batiste, velinţe sau chilimuri (scoarţe înflorate cu două feţe), se aduceau paie, stuf şi lemne pentru foc. După ceremonialul împodobitului, se pregăteşte grătarul pentru petrecerea din timpul nopţii păzitului. Localnicii se adună toată noaptea în jurul fântânii şi o păzesc cu străşnicie. Păzitul fântânii este un obicei care vine din "negura vremurilor", din "moşi-strămoşi", aşa cum spun localnicii. O explicaţie clară nu ne-a dat nici unul dintre trăitorii de astăzi ai obiceiului. Explicaţia cred că se leagă oarecum de invazia vechilor incursiuni pe care le făceau turcii odinioară în aceste locuri, ţăranii păzind fântânile pentru a nu fi spurcate de păgâni.

Astăzi, acest vechi obicei este cu totul schimbat. Este o adevărată întrecere între grupurile din satele respective pentru a se testa în acest fel vigilenţa străjerilor. Dacă se constată că fântâna nu este păzită cum trebuie sau că paznicii au adormit lângă fântână, concurenţii aruncă diferite obiecte în fântână, tărâţe de grâu sau de porumb, paie, pănuşi de porumb sau ce mai au la îndemână. Cei care reuşesc să facă treaba asta îi obligă pe cei care au adormit până la ivirea zorilor să cureţe aceste fântâni de obiectele aruncate în ele.

Apa trebuie să fie curată pentru că, în dimineaţa zilei de Sfântul Ioan Botezătorul, în 7 ianuarie, copiii şi tinerii din satele respective vin să ia apă de la fântânile păzite şi, împreună cu apa sfinţită de la Biserică, pleacă cu "iordănitul" a doua zi prin sat.

Iată deci că acest vechi obicei popular se leagă necondiţionat de sărbătorile creştine, de Bobotează şi de Sfântul Ioan, a doua zi după Bobotează. Apa curată este dusă acasă, unde se stropesc pomii, animalele, păsările. Stropirea cu apă, simbolică, este însoţită de urări augurale de sănătate, belşug şi viaţă îndelungată. În schimbul acestor urări, copiii primesc prăjituri, cârnaţi şi bani. Astăzi, deşi nu mai are amploarea de altădată, acest obicei a rămas totuşi în memoria satelor doljene. Cu toate acestea, nu se mai aude cântecul fluierului, al cavalului sau al cimpoiului, cum se auzea pe vremuri.

Acum auzim muzică de tot felul la radio sau la casetofon. La fel şi jocul, dansul tradiţional, nu-l mai întâlneşti aşa cum îl întâlneam în anii din urmă, în capul uliţelor sau chiar acolo unde se păzeau cu străşnicie fântânile.

"Mersul cu urâţii"

Un alt obicei din judeţul nostru este "Mersul cu urâţii", care încheie de fapt sărbătorile de iarnă. În ce constă această tradiţie?

Acolo unde în noaptea de 6 spre 7 ianuarie s-au păzit fântânile, a doua zi s-a mers cu "iordănitul", iar a treia zi după Bobotează, în 8 ianuarie, cei care au păzit fântânile se îmbracă urât, cât mai urât posibil, cu nişte măşti pe figură, ca să nu fie recunoscuţi şi, împreună cu lăutarii satului, se vizitează fiecare casă pentru a fi alungate spiritele rele. Cei mici se sperie de cele mai multe ori. Unii se lasă prinşi în braţe de către ei şi ridicaţi la grindă. Ceilalţi aleargă de frica urâţilor, fug spre casă. Într-un cuvânt, este o zarvă mare, o veselie generală. După ce se termină de colindat pe la toate gospodăriile, lăutarii încep să cânte, se încinge hora satului şi lucrurile merg spre frumos. Un obicei foarte frumos, deşi este rar întâlnit în zona la care ne referim. Cel puţin până acum, în studiile noastre nu l-am reperat decât într-o comună, la Caraula, în judeţul Dolj.

Am înţeles că şi anul acesta aţi mers într-un sat doljean pentru a observa cum decurg obiceiurile populare de Bobotează. Din experienţa de până acum vi s-a întâmplat să aveţi parte de surprize?

Da, am avut surprize de tot felul. Uneori nu se întâmplă nimic spectaculos, deşi suntem invitaţi să descoperim lucruri extraordinare. Alteori, când suntem descurajaţi cu vorbe de tot felul, tocmai atunci avem surpriza plăcută de a descoperi ceva inedit, obiceiuri vechi sau tradiţii păstrate în cea mai pură formă. Leagănul acesta popular merge mână în mână cu credinţa Bisericii, chiar dacă la rădăcini are origine păgână. Timpul a fost acela care a îmbisericit tradiţia, dorul omului după Dumnezeu şi dorinţa de

a-i oferi prinos din roadele sale cele mai bogate. Este minunat că mai există astfel de obiceiuri într-o lume din ce în ce mai secularizată şi mai acaparată de era tehnologiei moderne.