Timpul prielnic mântuirii

Anul acesta, Postul Mare începe în luna martie, ziua a treia. Majoritatea creştinilor ortodocşi ştiu, sau cel puţin intuiesc, că acest timp liturgic este cel mai complex din anul bisericesc. Este timpul în care ei încearcă să-şi schimbe maniera de viaţă şi să fie mai îndreptaţi în faţa conştiinţelor lor. Postul Mare este conceput ca un timp al reînnoirilor, al pregătirilor pentru a primi de la Dumnezeu harul cel tămăduitor al pocăinţei, care produce acea schimbare substanţială a modului de a gândi şi făptui.

Avem, câteodată, conştiinţa încărcată şi sufletul bolnav, trupul purtând pe umerii săi piatra infirmităţilor, păcatelor, imperfecţiunilor. În neputinţa noastră, încercăm de multe ori să ne eliberăm, să ne restaurăm fiinţial. Însă, păcatele şi fărădelegile s-au agăţat în aşa măsură de fiinţa noastră, încât abia ne târâm, continuând, cu greutate, să tragem după noi desaga mizerabilă, încărcată cu tot felul de blestemăţii, pe calea sinuoasă şi plină de încercări a golgotei fiecăruia dintre noi. Dar Domnul Iisus ne aşteaptă întru răbdare, arătându-ne că El este „Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14, 6). Ar trebui, în mod deliberat, să plecăm pe Calea aceasta, singura care schimbă şi menţine fiinţa noastră altoită pe viţa-Hristos şi care este marcată cu semne ale dragostei Lui. Dar potrivnicul nostru vrăjmaş, diavolul, ne împiedică şi ne şicanează, aşezându-ne înainte tot felul de obstacole şi încercând să ne ademenească cu tot felul de ispite, ca să deznădăjduim şi să ne abatem de la calea pe care ne-a indicat-o Hristos a o parcurge. De aceea, Biserica, asemenea unei mame iubitoare de fii, este cea care, încorporându-ne în trupul ei, ne indică perspectiva căii îndumnezeirii noastre. Timpul Marelui Post este cel care ne ajută să pregătim bucuria restaurării şi a învierii din moartea păcatelor.

Drumul metanoiei creştine

Marele Post are o structură liturgică şi tradiţională minunată. Fiecare zi sau săptămână are un sens aparte, simbolic. Semnificaţia fiecărui timp liturgic vine de la duminica ce începe săptămâna, iar săptămânile devin trepte care duc spre lumina Paştelui. Postul Mare începe, în fapt, cu o perioadă pregătitoare. Prima duminică a acestei perioade se numeşte Duminica vameşului şi fariseului, iar specificitatea liturgică este dată de imnul de pocăinţă: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă“. Prin urmare, trebuie să ne deschidem sufletele înaintea lui Dumnezeu şi prin El să începem adevărata viaţă pe Pământ, în perspectiva celei cereşti. Dar ce înseamnă adevărata viaţă? Este viaţa trăită în dimensiunea dragostei lui Dumnezeu şi cea a oamenilor conştienţi că sunt scăldaţi în aceeaşi dragoste. Este viaţa în care ne debarasăm de ceea ce este non-esenţial pentru ea. Atunci când ne deschidem în faţa lui Dumnezeu, suntem înaintea unei Lumini care luminează fiinţa noastră întreagă şi ne putem observa neputinţele, lipsurile şi nimicnicia. În lumina divină ne putem vedea întreaga inconsistenţă, adică neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu şi nevrednicia noastră.

Dar ce poate să facă omul în acest moment? Să rămână inert, „ca un buştean“, aşteptând ca această lumină să lucreze în el? Oare acest fapt nu anulează libertatea şi independenţa persoanei?

Ştim că Dumnezeu nu ne mântuieşte fără voia noastră. Atunci când „lumina lui Hristos luminează tuturor“, cum se va spune în fiecare Liturghie înainte sfinţită care se oficiază în această perioadă, trebuie să înceapă şi efortul personal pentru debarasarea de păcate. Atâta vreme cât Dumnezeu ne deschide uşa pocăinţei, suntem conştienţi că trebuie să intrăm pe această uşă, păşind pe drumul indicat de Hristos, cel al metanoiei creştine. Nu mai suntem copii neştiutori, ci ascultători faţă de Hristos, Care ne strigă: „Scoală-te, pentru ce dormi, sfârşitul se apropie“. Acest apel ni se adresează imediat după ce Hristos ne-a deschis uşa pocăinţei, ca în drumul pe care l-am început să nu cădem în letargie, somnolenţă sau akedie. Trebuie să veghem mereu, având conştiinţa trează că Hristos este cu noi şi noi ne mişcăm prin El, adică puterile Lui devin puterile noastre, viaţa noastră se corelează cu a Lui, picioarele noastre sunt întărite de energia Lui: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Galteni 2, 20). Tocmai de aceea, fraza rugăciunii se încheie cu subiectul: „Uşile pocăinţei deschide mie, Dătătorule de viaţă“. Această metaforă, „Dătătorul de viaţă“, surprinde atributul dumnezeiesc poate cel mai dinamic: Viaţa - care dă putere, energie facultăţilor noastre fizice, intelectuale şi psihice, angajate pe calea pocăinţei.

Să ne ajute Dumnezeu să plecăm pe acest drum fără şovăire şi să ne bucurăm de fiecare etapă parcursă în pocăinţă spre Înviere!

Hristos a venit pentru fiecare dintre noi

Duminica dinaintea postului se numeşte Duminica lăsatului sec de brânză sau a Izgonirii lui Adam din rai, dar mai este cunoscută şi sub denumirea de Duminica iertării. În această zi, în Biserica primară, catehumenii care se pregăteau pentru cel mai dificil examen - de a ierta pe toţi cei care îi ofensaseră sau le făcuseră vreun rău oarecare - trebuiau să împlinească porunca Domnului care zice: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc“ (Matei 6,14), aşa cum se va citi în Evanghelia de rând, la Sfânta Liturghie.

Nimic mai comprehensibil, mai simplu şi mai logic decât acest raţionament divin! Nu putem, bineînţeles, să mergem înaintea lui Dumnezeu şi să spunem aproapelui iartă-mă, având piatra în mână, fiind gata să-l lovim. De aceea, Biserica ne invită la iertare sinceră şi necondiţionată. Creştinii nu pot trăi unii cu alţii fără iertare, fără reconciliere, fără pace. Suntem fiinţe raţionale, oameni conştienţi şi trebuie să ştim să ne iertăm reciproc, căci dacă nu ajungem la acest stadiu, lumea se transformă în haos, plină de răutate şi neorânduială.

„Iartă-mă!“ - „Te iubesc!“

În Biserica primară exista în fiecare comunitate iertarea mutuală. Obiceiul se mai păstrează doar prin mănăstiri. În Duminica lăsatului sec de brânză, monahii se adună la slujba Vecerniei. La sfârşit, stareţul sau cel rânduit de acesta citeşte o rugăciune de dezlegare înaintea postului, după care monahii îşi fac metanie adâncă unii altora în parte. Dacă sunt şi laici, şi aceştia fac la fel. Cred că ar fi bine ca obiceiul acesta să se reintroducă şi în parohii. Să nu uităm că atunci când spui aproapelui tău „iartă-mă“, aceasta se traduce, în sens duhovnicesc, cu „te iubesc“.

În obştile monahale din perioada primară a creştinismului, înainte de Postul Mare, după Vecernia de duminică seara, monahii se iertau reciproc şi plecau singuri în pustie sau sihăstrie pentru a petrece timpul postului, ostenindu-se în felul lor, cum frumos este relatată această experienţă şi în „Viaţa Sfintei Maria Egipteanca“, scrisă de patriarhul Sofronie. Această iertare avea şi rolul separării pentru totdeauna, călugării ştiind primejdiile pustiului, unde puteau fi mâncaţi de fiarele sălbatice sau ucişi de bandiţii care cunoşteau cutuma monahală.

Să revenim la Bunul Dumnezeu

Duminica aceasta, aşa cum am spus, este dedicată şi evenimentului din zorii umanităţii, tragedia izgonirii lui Adam din raiul desfătării şi a pierderii implicite a comuniunii cu Dumnezeu, consecinţe ale neascultării şi nerecunoştinţei faţă de Acesta. Porunca primită de Adam a fost o poruncă a postului, a abstinenţei, ca exerciţiu ascetic de maturizare a fiinţei umane din care trebuia să rezulte un Adam raţional, responsabil, asemenea Creatorului său.

Prin ascultarea până la moarte, Iisus, Adam cel nou, va corecta neascultarea protopărinţilor şi va recâştiga demnitatea de fiu şi partener de dialog al omului cu Dumnezeu. Biserica vrea să amintească, prin aceasta, că toţi suntem păcătoşi, căci Adam suntem noi. „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut. Nu este cel ce face bine, nu este până la unul“, zice psalmistul (Psalmul 52, 4). Adică toţi am luat alt drum decât cel indicat de Hristos. Toţi am căzut în păcatul neascultării, al mândriei, al egoismului, al avariţiei etc. Nu facem decât voia noastră, fără să ne mai corelăm cu voinţa lui Dumnezeu pentru noi. Însă, toţi ne regăsim înaintea milostivirii lui Dumnezeu. Hristos a venit să mântuiască pe Adam, deci şi pe noi, cei ce ne întoarcem şi regretăm greşelile pe care le-am făcut. Postul Mare este deci un timp prielnic, care ne oferă cadrul firesc al exercitării pocăinţei şi al mântuirii.

Bunul Dumnezeu să ne însoţească în acest demers sfânt şi fiinţial!