Frica de Dumnezeu

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. VIII, 39.4.-39.5., 40.1.-40.3., în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, pp. 134-135

„Dacă Domnul a spus că îndepărtarea de rele aduce lipsa de teamă, pe care o lucrează frica de Domnul, atunci teama este bună; iar teama pe care ți-o dă legea nu numai că este dreaptă, dar e și bună, pentru că nimicește răul. Aducând prin frică lipsa de frică, nu aducem, prin o pasiune, lipsa de pasiune, ci sădim în suflet, printr-un mijloc educativ, micșorarea pasiunilor. Când auzim: Cinstește pe Domnul și te vei întări și în afară de El nu te teme de altcineva (Proverbe 7, 2), înțelegem că a cinsti pe Dumnezeu înseamnă a te teme de păcat și a urma poruncile date de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu este frică plină de respect. Dar chiar dacă frica ar fi patimă, după cum vor unii, apoi nu orice frică este patimă. Frica de zei este patimă, pentru că este frica de demoni; frica aceasta te scoate din fire prin tulburarea pe care o creează. Frica de Dumnezeul cel nepătimaș este dimpotrivă o frică lipsită de patimă; că nu te temi de Dumnezeu, ci te temi să nu cazi din harul lui Dumnezeu; iar cel care-i cuprins de această teamă se teme să nu cadă în păcate, se teme de păcat; iar cel care se teme de cădere vrea să fie fără stricăciune și fără patimă. Scriptura spune: Înțeleptul care se teme se ferește de rău, iar cel fără de minte, încrezându-se în sine, se amestecă (Proverbe 14, 16); și iarăși spune Scriptura: În frica Domnului nădejde de tărie (Proverbe 14, 28).”

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, Ep. 20, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, p. 157 

„Frica desființează în cei ce se tem cu adevărat de Dumnezeu patimile necurate.” 

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XLI, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 496

„ (...) Ce vrea să spună Domnul prin aceste cuvinte? Multe ați spus împotriva Mea! zice El. Că sunt un înşelător, că sunt împotriva lui Dumnezeu. Vă iert acestea, dacă vă pocăiți, şi nu vă pedepsesc. Dar defăimarea Duhului nu se va ierta nici acelora care se pocăiesc. - Cum e cu putință asta? Că a fost iertat şi acest păcat celor ce s-au pocăit.

Mulți din cei care au defăimat au crezut mai târziu şi toate păcatele li s-au iertat. Ce înțeles au, dar, cele spuse? Că, dintre toate păcatele, acesta singur nu se poate ierta? Pentru ce oare?

- Pentru că despre Hristos iudeii nu ştiau cine este, dar despre Duhul aflaseră de multă vreme. Tot ce-au grăit profeții au grăit prin Duhul Sfânt; toți cei din Vechiul Testament aveau o idee foarte clară despre Duhul Sfânt. Înțelesul cuvintelor lui Hristos este deci acesta: Fie! spune El. Puteți păcătui față de Mine, din pricina trupului cu care sunt îmbrăcat; dar nu puteți spune şi de Duhul Sfânt: Nu-L cunoaştem! De aceea defăimarea voastră nu vă va fi iertată şi veți fi pedepsiți şi aici, şi dincolo.

(...) Pentru că Duhul Sfânt vă este cunoscut, spune Hristos, pentru că ați păcătuit față de fapte evidente. Chiar dacă spuneți că pe Mine nu Mă cunoaşteți, dar nu puteți spune că nu cunoaşteți pe Sfântul Duh, că scoaterea demonilor şi tămăduirile sunt lucrarea Sfântului Duh. Deci nu M-ați ocărât numai pe Mine, ci şi pe Duhul cel Sfânt. De aceea osânda voastră este de neînlăturat şi aici, şi dincolo.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)