Cum să ne apropiem de Tatăl

Epistola lui Barnaba, cap. I, 8 - II, 1-10, în Părinți și Scriitori Bise­ricești (1979), vol. 1, pp. 115-116

„Se cuvine să ne apropiem, în frica lui Dumnezeu, cu fapte mai bogate și mai curate. Iar eu, nu ca dascăl, ci ca unul dintre voi, vă voi arăta câteva lucruri de care vă veți bucura în împrejurările de față. Așadar, pentru că zilele sunt rele (Efeseni 5, 16), iar cel care lucrează are putere, trebuie să fim cu luare aminte asupra noastră, căutând să împlinim îndreptările Domnului. Ajutoarele cre­dinței noastre sunt: frica și răbdarea; iar tovarăși de luptă îndelungă-răbdarea și înfrânarea. Dacă acestea rămân curate înaintea Domnului, împreună cu ele se bucură înțelepciunea, priceperea, știința și cunoștința. Dumnezeu ne-a arătat, prin toți profeții, că nu are nevoie nici de jertfe, nici de arderi de tot, nici de daruri de jertfă, că spune: Ce nevoie am Eu de mulțimea jertfelor voastre? zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot, de seul mieilor; iar sânge de tauri și de țapi nu voiesc și nici să veniți să vă arătați Mie. Că cine a cerut acestea din mâinile voastre? Nu veți adăuga a călca în curtea Mea. Dacă veți aduce făină de grâu e în deșert; tămâie este urâciune Mie; lunile cele noi ale voastre și sâmbetele nu le sufăr (Isaia 1, 11-14). Așadar, pe acestea le-a desființat, pentru ca legea nouă a Domnului nostru Iisus Hristos, care este fără jugul necesității, să nu aibă darul de jertfă făcut de mână omenească. Și le spune iarăși lor: Am poruncit Eu, oare, părinților voștri, când au ieșit din Egipt să-Mi aducă arderi de tot și jertfe? Nu, ci aceasta le-am poruncit (Ieremia 7, 21-22): Fiecare din voi să nu poarte în inima lui răutate împotriva semenului său și să nu iubiți jurământul mincinos (Zaharia 8, 17). Dacă nu suntem nepricepuți, se cuvine să înțelegem ce vrea să ne spună bunătatea Tatălui nostru; că ne grăiește, pentru că vrea ca noi să nu rătăcim ca aceia, ci să căutăm cum să ne apropiem de El. Așadar, nouă ne grăiește așa: Jertfa lui Dumnezeu, inimă înfrântă (Psalmul 50, 19); mireasmă cu bun miros Domnului, inima, care slăvește pe Cel ce a plăsmuit-o. Se cuvine dar, fraților, să fim cu foarte mare luare aminte de mântuirea noastră, ca nu cumva vicleanul, strecurând în noi pe furiș rătăcirea, să ne arunce din viața noastră.” 

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. VIII, 39.4.-39.5., 40.1.-40.3., în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, pp. 134-135

„Dacă Domnul a spus că îndepărtarea de rele aduce lipsa de teamă, pe care o lucrează frica de Domnul, atunci teama este bună; iar teama pe care ți-o dă legea nu numai că este dreaptă, dar e și bună, pentru că nimicește răul. Aducând prin frică lipsa de frică, nu aducem, prin o pasiune, lipsa de pasiune, ci sădim în suflet, printr-un mijloc educativ, micșorarea pasiunilor. Când auzim: Cinstește pe Domnul și te vei întări și în afară de El nu te teme de altcineva (Proverbe 7, 2), înțelegem că a cinsti pe Dumnezeu înseamnă a te teme de păcat și a urma poruncile date de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu este frică plină de respect. Dar chiar dacă frica ar fi patimă, după cum vor unii, apoi nu orice frică este patimă. Frica de zei este patimă, pentru că este frica de demoni; frica aceasta te scoate din fire prin tulburarea pe care o creează. Frica de Dumnezeul cel nepătimaș este dimpotrivă o frică lipsită de patimă; că nu te temi de Dumnezeu, ci te temi să nu cazi din harul lui Dumnezeu; iar cel care-i cuprins de această teamă se teme să nu cadă în păcate, se teme de păcat; iar cel care se teme de cădere vrea să fie fără stricăciune și fără patimă. Scriptura spune: Înțeleptul care se teme se ferește de rău, iar cel fără de minte, încrezându-se în sine, se amestecă (Proverbe 14, 16); și iarăși spune Scriptura: În frica Domnului nădejde de tărie (Proverbe 14, 28).”

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, Ep. 20, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, p. 157 

„Frica desființează în cei ce se tem cu adevărat de Dumnezeu patimile necurate.” 

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XLI, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 496

„ (...) Ce vrea să spună Domnul prin aceste cuvinte? Multe ați spus împotriva Mea! zice El. Că sunt un înşelător, că sunt împotriva lui Dumnezeu. Vă iert acestea, dacă vă pocăiți, şi nu vă pedepsesc. Dar defăimarea Duhului nu se va ierta nici acelora care se pocăiesc. - Cum e cu putință asta? Că a fost iertat şi acest păcat celor ce s-au pocăit.

Mulți din cei care au defăimat au crezut mai târziu şi toate păcatele li s-au iertat. Ce înțeles au, dar, cele spuse? Că, dintre toate păcatele, acesta singur nu se poate ierta? Pentru ce oare?

- Pentru că despre Hristos iudeii nu ştiau cine este, dar despre Duhul aflaseră de multă vreme. Tot ce-au grăit profeții au grăit prin Duhul Sfânt; toți cei din Vechiul Testament aveau o idee foarte clară despre Duhul Sfânt. Înțelesul cuvintelor lui Hristos este deci acesta: Fie! spune El. Puteți păcătui față de Mine, din pricina trupului cu care sunt îmbrăcat; dar nu puteți spune şi de Duhul Sfânt: Nu-L cunoaştem! De aceea defăimarea voastră nu vă va fi iertată şi veți fi pedepsiți şi aici, şi dincolo.

(...) Pentru că Duhul Sfânt vă este cunoscut, spune Hristos, pentru că ați păcătuit față de fapte evidente. Chiar dacă spuneți că pe Mine nu Mă cunoaşteți, dar nu puteți spune că nu cunoaşteți pe Sfântul Duh, că scoaterea demonilor şi tămăduirile sunt lucrarea Sfântului Duh. Deci nu M-ați ocărât numai pe Mine, ci şi pe Duhul cel Sfânt. De aceea osânda voastră este de neînlăturat şi aici, şi dincolo.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)