Anca Manolache: „Nedumerirea poate fi o poartă a cunoașterii”

Un articol de: Marius Vasileanu - 30 Octombrie 2024

Opera teologică a doamnei Anca Manolache se alătură scrierilor câtorva admirabile femei precum Natalia Manoilescu-Dinu, Anastasia Popescu ori Olga Greceanu - toate, personalități ale laicatului creștin-ortodox din România.

Spuneam în articolul publicat în Ziarul Lumina acum o săptămână că generalul și scriitorul Constantin Manolache a avut trei copii, un băiat și două fete, iar una dintre fiicele acestuia își însoțea tatăl la întâlnirile Rugului Aprins: Anca Manolache (1923 - 2013). Inteligentă și cultă, harnică și stăruitoare în cele ziditoare, Anca Manolache a absolvit trei facultăți: Litere, Drept și Teologie Ortodoxă.

Celor apropiați le povestea uneori cum în prima tinerețe, inițial fără prea multă convingere, apoi atrasă cu adevărat, a frecventat întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, care se petreceau acolo imediat după Al Doilea Război Mondial. S-a intersectat astfel cu marile personalități ale Rugului Aprins. Iată ce îi povestește într-un dialog doamnei Nicoleta Pălimaru în volumul care-i este dedicat, intitulat Anca Manolache. Portret de teolog (Editura Renaș­terea, 2003 și 2023): „Tatăl meu (general și scriitor), foarte religios, mergea adesea la Mănăstirea Antim. Ca un iubitor de frumos era atras de atmosfera de acolo și mă îndemna să asist la slujbele acelea. Având atâta timp și energie neconsumate, m-am dus din curiozitate. Nu mi-am dat seama ce se petrecea acolo. Uneori, mi se părea că nu era prea atractivă acea slujbă prelungită. Dar, de la o vreme, am înțeles rostul acelor personagii care țeseau acolo planul Providenței Divine - care plan și care Providență îmi erau încă necunoscute. Nedumerirea poate fi o poartă a cunoaș­terii. [subl. MV] Și această poartă mi-a fost deschisă - tot fără a-mi da seama - de marii maeștri spirituali care pășeau în acea biserică. Este suficient să pomenesc pe Părintele Sofian Boghiu, care, alături de Părintele Felix Dubneac și de alți cântăreți, umpleau văzduhul de minunatele cântări ale vecerniilor sau pe Părintele Gherasim Cristea (actual ierarh din Vâlcea); dar mai ales și poate înainte de toate marele duhovnic și cărturar care a fost Părintele Benedict Ghiuș. Predicile Părintelui Benedict și ținuta sa hieratică au condus multe suflete pe drumul ireversibil al trăirii creștine“.

Ca și în alte mărturii - mai puțin cunoscute, ale unor participanți direcți -, conferințele și întâlnirile se petreceau pur și simplu, fără prea multă reclamă, fără a se vorbi explicit despre Asociația „Rugul Aprins al Maicii Domnului“, subliniază Anca Manolache: „Era acolo, fără vreo vădită intenție, un focar de cultivare religioasă, prin prezența unor monahi cu adâncă trăire creștină, dar și (probabil tocmai din această cauză) prin frecventarea acestei mănăstiri de către personalități destul de interesante ale societății. Nu mi-am dat deloc seama că era vorba de o «mișcare». Cunoșteam valoarea spirituală a fraților Vasilache, Părintele Vasile și fratele său, Părintele Haralambie, monahi de o înaltă ținută - Prea Cuviosul Vasile fiind o vreme și starețul Mănăstirii Antim -, cum și a monahilor mai sus amintiți: Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Felix Dubneac și un anume Părinte Zaharia, cu glas de privighetoare, și a altor tineri monahi ale căror nume le-am uitat. Dar nu pot spune cum și dacă am participat la Mișcarea Rugul Aprins. Nu am aflat decât foarte târziu despre acel Părinte Ioan [Kulâghin], mai răsăritean decât noi, despre care vorbesc actualii evocatori ai Rugului Aprins. Ceea ce știu foarte bine este că am participat la diferite conferințe, ținute în biblioteca mănăstirii, de numeroase personalități ca: profesorul Alexandru Mironescu, profesorul și filosoful Anton Dumitriu sau în casa familiei [Ștefan] Todirașcu. Se mai petrecea și citirea, în Biserica Antim, a unor strălucitoare acatiste; între ele, cel adresat de (pe atunci) Sandu Tudor - poet și ziarist - Maicii Domnului «urzitoare de nesfârșită rugăciune»...; poet care s-a înrădăcinat în această mănăstire călugărindu-se apoi sub numele Aga­thon și mai târziu ca ieroschimonahul Daniil. [...] Nu mi-am închipuit niciodată că aceste conferințe cu caracter pur religios puteau fi considerate o primejdie la adresa noii ordini statale. După cum nu auzisem de la cei prezenți de acel Părinte Ioan.

Despre «rugăciunea inimii» sau «rugăciunea lui Iisus» știam foarte mult de la cursurile de ascetică și mistică ale Părintelui Stăniloae, iar despre practicarea ei nimeni nu-și permitea indiscreția de a-l întreba pe un altul. Era de presupus că cei înduhovniciți dintre participanții la slujbe - monahi sau laici - o practicau. Oricum, Părintele Ghiuș și apoi Părintele Sofian erau duhovnicii căutați de credincioșii care frecventau acea mănăstire. În orice caz, cei mai mulți dintre ei au fost arestați și condamnați la ani grei de închisoare.”

Înscriindu-se apoi și la un doctorat în Teologie, sub îndrumarea Părintelui profesor Dumitru Stăniloae, Anca Manolache a avut prilejul unor serioase aprofundări - devenind una dintre cele mai rafinate femei teolog ale Bisericii Ortodoxe Române, rămase în rândul mirenilor. Din păcate, imediat după arestarea celor 16 din lotul Rugului Aprins (1958), în anul 1959 a fost arestată și Anca Manolache, sub alte pretexte: „omisiune de denunț“ etc. A fost condamnată la nouă ani de închisoare, împreună cu sora ei Liana, a trecut prin închisorile Jilava, Miercurea-Ciuc, Arad și Oradea, a fost eliberată prin grațiere în 1964. A fost angajată apoi la Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR și, grație relației privilegiate pe care a avut-o cu profesorul ei, Părintele Dumitru Stăniloae, a devenit redactorul uriașei opere teologice a acestuia, inclusiv al câtorva volume din ediția românească a Filocaliei.

Anca Manolache este autoarea unor studii și eseuri teologice în care stăruie într-un mod inspirat, între altele, asupra rolului femeii în Biserica Ortodoxă și a reprezentat cu vrednicie BOR la câteva întâlniri ale organizațiilor femeilor de alte confesiuni.

...Am cunoscut-o personal pe doamna Anca Manolache în ultimii săi ani de viață. Mi-a povestit multe despre traseul ei spiritual, despre încercările prin care a trecut, despre personalități ale Bisericii cu care s-a intersectat, despre felul în care a fost dojenită blând de Sandu Tudor, cândva, fiindcă publicase un articol care putea să facă rău unor oameni nevinovați - în acei ani tulburi de instalare a comunismului (întâmplare pilduitoare asupra căreia voi reveni).

În ultimii ani, Anca Manolache orbise, dar rămăsese același om bătăios, cu o fire puternică, nicidecum fragilă. Nu fusese căsătorită niciodată, iar credința o transformase într-un adevărat monah alb, care viețuiește în mijlocul Capitalei - ceea ce fusese, poate, încă din tinerețe până la cei 90 de ani cât a trăit.

Întâlnirea cu doamna Anca Manolache m-a făcut să descopăr imediat un om viu în Duh, de o înfloritoare trezvie, în pofida celor peste 80 de ani pe care-i avea. Radia bună-cuviință contagioasă și o rară distincție, cum numai buna educație interbelică ți-o cultiva. Poate familia tatălui ei, generalul Constantin Manolache, care făcuse carieră în justiția militară și era un apreciat scriitor, poate îndelunga comuniune cu Părintele Dumitru Stăniloae, a cărui operă a îngrijit-o în bună parte, ca editor, poate firea ei de luptător, care a pătimit îndelung, inclusiv ca deținut politic în temnițele comuniste, sau poate toate acestea la un loc îi confereau o anume îndrăzneală (parrhēsía) către Dumnezeu astfel încât a scris câteva pagini de o binefăcătoare autenticitate. În timp, poate nu toate aceste pagini își păstrează atractivitatea, dar sunt indubitabil nedumeriri și meditații care pot deveni porți ale cunoașterii creștin-ortodoxe.