Generalul Constantin Manolache și Rugul Aprins

Laolaltă cu ceilalți generali ai Armatei Române implicați în lucrările de restaurare ale Mănăstirii Antim, evocați în Ziarul Lumina de acum o săptămână, doi dintre aceștia au participat efectiv la conferințele Rugului Aprins: generalul Traian Tetrat și generalul Constantin Manolache. Cel din urmă a fost simultan și scriitor, chiar apreciat în epocă.

Generalul Constantin Manolache (1883-1954) se născuse la Iași. De altfel Mănăstirea Antim, în anii ’40 ai secolului trecut, era la un moment dat și un loc de întâlnire al câtorva oameni de cultură proveniți din Iași, stabiliți în București - de aici și denumirea „grupul ieșenilor”, majoritatea aveau și preocupări literare -, precum: academicianul Ion Simionescu, Ionel și Păstorel Teodoreanu, filosoful Ion Petrovici etc., persona­li­tăți care însă, cu excepția lui Constantin Manolache, nu au interferat cu Rugul Aprins.

Constantin Manolache era deja un scriitor cunoscut în epocă, publicase literatură, fusese premiat chiar de Academia Română (1936) pentru unul dintre romanele sale, intitulat Sabia dreptății, apărut la Editura Cartea Românească, în mai multe ediții. El a urmat Dreptul în orașul natal, și-a susținut apoi și doctoratul în același domeniu tot la Universitatea din Iași. Făcuse inițial liceul militar, s-a dedicat vieții militare, ba chiar a ținut și cursuri, la „Școala specială de infanterie”. Aceste cursuri au fost mai târziu publicate: Morala militară (1920), Rolul social al ofițerului modern (1921), Stilistica și retorica militară (1922). Alte câteva volume sunt dedicate Justiției Militare: Manual de drept interna­țio­nal public pentru uzul ofițerilor (1934), Codul justiției militare și legile aferente (1936), Comentar[iu] la Codul de justiție militară din 1937 (1937).

În paralel Constantin Manolache a urcat în ierarhia militară, s-a mutat în Capitală, a fost profesor la Institutul Superior de Științe Penale (Universitatea București), a fost pe rând procuror militar, șef al Justiției Militare, inspector al închisorilor militare.

Constantin Manolache debutează cu poezie în revista Viața Românească (1909). A colaborat la câteva dintre revistele literare importante ale vremii: Semănătorul, Adevărul literar și artistic, Floarea darurilor, Ramuri, Neamul românesc literar ș.a. A condus revista Lumea militară ilustrată. Editorial, debutează cu o piesă de teatru, intitulată Nebunul (1926). A publicat alte câteva piese de teatru care s-au jucat pe scenele teatrelor din Iași și Craiova: Camaradul, Vâltoare, Datorii uitate, Dragoste cu contract, Când reînfloresc salcâmii, Migrena asiatică, S-a stins candela. Romanele sale au avut o serioasă audiență, două dintre acestea au fost reeditate de mai multe ori. Acestea sunt titlurile volumelor sale de proză: Sfânta dreptate (1936), Catrinel (1937), Târgul mausului (1940), Povara recunoștinței (1944), Scânteietoarea viață a Iuliei Hasdeu (1939), Tragedia lui Petru Cercel (1940).

Alături de ceilalți participanți importanți, Constantin Manolache a venit constant la întâlnirile Rugului Aprins. Din informațiile existente până astăzi, se pare că nu a fost printre conferențiari.

Constantin Manolache a avut trei copii, un băiat și două fete. Îndeosebi una dintre fiicele acestuia își însoțea tatăl la întâlnirile Rugului Aprins: Anca Manolache (1923-2013), personalitate cunoscută a Bisericii Ortodoxe Române, asu­pra căreia voi reveni. Deosebit de cultă și inteligentă, Anca Manolache a absolvit trei facultăți: Li­tere, Drept și Teologie Ortodoxă, iar în prima ti­nerețe bineînțeles că s-a intersectat cu marile personalități ale Rugului Aprins, fiindcă și-a în­soțit tatăl la confe­rin­țele de la Mănăstirea Antim.

Între scrierile generalului - care semna adesea C. Manolache - sunt câteva care anticipează parcă duhul Rugului Aprins, astfel încât este de înțeles de ce se simțea acasă la conferințele de la Mănăstirea Antim din anii ’40. Amintesc romanul istoric Tragedia lui Petru Cercel (Editura Cugetarea - Georgescu Delafras, 1940) despre care autorul face o interesantă precizare în preambul: „Cartea aceasta n-a fost scrisă pentru specialiști. Istoricii ca și istoriografii știu, desigur, mai mult și mai deplin ceea ce a însemnat acest Petrus Demetrius, princeps et heres Magnae Valachiae, cum se intitula principele îndelung rătăcitor și nefericit, care înaintea lui Mihai Viteazul, fratele său consangvin, a avut și viziunea și năzuințele unei Românii Unite sub un singur sceptru național. Cartea este îndeosebi scrisă pentru acei care nu cunosc îndeajuns că în trecutul Țării Ro­mânești a domnit numai doi ani un prinț autentic, ca obârșie, prestanță și cultură, un domn european, un artist și un poliglot, așa cum nu s-a învred­nicit tronul Munteniei a avea un altul în acele veacuri. O viață roman­țată? Poate că nu. Fiindcă aci documentul a trecut înaintea fanteziei literare. Un roman istoric? Poate că da, dacă îl vor încuviința cei chemați să-l judece. Este, înainte de toate, monografia unei vieți de necurmate pribegii, împletită din câteva bucurii și nesfârșite sufe­rinți, din trecătoare izbânzi și vegheate înfrângeri, trăită de un suflet ales, departe de țara pe care a dorit-o și iubit-o cu înfrigurare, și - deopotrivă - sfârșită în depărtare și martiraj.”

Ceea ce puțini știu, personalitatea lui Petru Cercel a fascinat și pe alți membri ai Rugului Aprins. Din mărturiile unor ucenici ai Rugului Aprins, păstrate în arhiva personală, poetul Paul Sterian, spre exemplu, este unul dintre cei care s-au aplecat la rândul său asupra vieții și operei lui Petru Cercel. Posibil ca viața acestui voievod enigmatic să fi fost evocată și la întâlnirile Rugului Aprins...

Voievodul Petru Cercel a avut o operă poetică, din păcate pierdută aproape integral, astăzi, apreciată illo tempore de importante nume ale culturii italiene și de italieniști. S-a păstrat o splendidă poezie în limba italiană, tradusă pentru întâia dată și publicată în Revista Fundațiilor Regale (nr. 9, 1935, pp. 660-666), înglobată într-un mic studiu semnat de Alexandru Ciorănescu. În pri­vința acestei poezii, intitulată „Rugă­ciune”, exegezele unor autori italieni sunt incomplete fiindcă Petru Cercel, născut în 1541 sau 1545 și decedat în anul 1590 (omorât de turci, prin decapitare), face trimiteri implicite la antropologia creștin-ortodoxă. Dovadă a faptului că în pofida numeroaselor sale peregrinări în Europa, reușind să impresioneze prin cultură și prestanță importanți lideri ai vremii, își păstrase nealterată credința. Este ceea ce dovedește și romanul generalului Constantin Manolache dedicat voievodului Petru Cercel. Evident, întreaga literatură, uitată astăzi, din păcate, semnată de Const. Manolache, are o puternică amprentă creștin-ortodoxă.

Cealaltă viață romanțată este dedicată Iuliei Hasdeu, carte apreciată de asemenea de critica de specialitate, valoroasă întrucât Constantin Manolache adună mărturii inedite ale celor care i-au cunoscut pe tânără și pe ilustrul său tată.

În timp, au scris și publicat exegeze despre opera lui Constantin Ma­nolache nume sonore precum Per­pessicius, Șerban Cioculescu, Nicolae Iorga etc.

Iată un alt general al Armatei Române despre care nu se amintește atunci când vorbim despre per­so­na­li­tățile Rugului Aprins. Și care se alătură câtorva dintre scriitorii Rugului Aprins, precum: Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, Paul Sterian, Mircea Vulcănescu, părintele Daniil Sandu Tudor, Mitropolitul Antonie Plămădeală ș.a.