Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Biserica Apostolică Armeană, între sfâşiere şi unitate

Biserica Apostolică Armeană, între sfâşiere şi unitate

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: George Enache - 08 Octombrie 2011

Din cauza numeroaselor încercări ale istoriei, o mare parte dintre fiii Armeniei s-au răspândit în toate colţurile pământului, având contribuţii importante în economie, cultură şi multe alte domenii. Cu toate acestea, permanent, un miez semnificativ al naţiunii s-a menţinut în zona Muntelui Ararat, simbolul identităţii armene.

În anii Războiului Rece, când lumea era împărţită în tabere antagonice, o jumătate din poporul armean a trebuit să trăiască în lagărul comunist, în timp ce restul se afla în lumea liberă, fapt generator de frământări, inclusiv pe teren bisericesc. Pentru români, este important de ştiut că, timp de mai multe decenii, destinele Bisericii Apostolice Armene au fost conduse de un armean originar din România: Sanctitatea Sa Vasken I.

După cum este bine cunoscut, Armenia a fost primul stat din lume care a adoptat creştinismul ca religie oficială, în anul 301 d.Hr., într-un context istoric extrem de dificil, când teritoriul armean făcea obiectul rivalităţii dintre Imperiul Roman, încă păgân şi persecutor de creştini, şi Imperiul Sassanid, care avea drept religie oficială zoroastrismul. Gestul asumat de prinţii armeni însemna o afirmare a identităţii de neam, dar şi o încredinţare a destinului poporului armean în mâna lui Hristos. Gestul, cu consecinţe incalculabile, a marcat definitiv istoria poporului de la picioarele Muntelui Ararat.

Tradiţia Bisericii pune încreştinarea armenilor pe seama Apostolilor Tadeu şi Bartolomeu. Peste secole, un rol decisiv în impunerea creştinismului drept unica religie a poporului armean o va avea Sfântul Grigorie Luminătorul, primul patriarh (catolicos) al Armeniei şi întemeietorul marelui centru duhovnicesc de la Etchimiadzin (însemnând "locul pogorârii celui Unuia-născut"), inima creştinătăţii armene. Noua organizare bisericească a fost recunoscută de Leontius, episcopul Cezareii Capadociei, scaun sub a cărui jurisdicţie se aflaseră armenii până atunci. În veacul al V-lea, cărturarul Mesrop Mashtots, la îndemnul catolicosului Sahak, a creat un alfabet propriu pentru limba armeană şi a purces la traducerea Bibliei, astfel că armenii au beneficiat de timpuriu de Sfânta Scriptură în limba naţională, dezvoltându-se o civilizaţie armeană creştină cu un mare grad de originalitate.

Biserica Armeană în Evul Mediu

Biserica Armeană a rămas în strânsă legătură dogmatică cu restul creştinătăţii "dreptmăritoare" până după Conciliul de la Calcedon (451 d.Hr.), când episcopatul armean tinde să adopte poziţia monofizită în dauna celei ortodoxe. Au urmat secole de frământări, care au culminat cu al treilea Conciliu de la Dvin (609-610 d.Hr.), la care s-au întâlnit fruntaşii creştinătăţii din Caucaz şi unde s-a operat o separaţie care durează până azi: georgienii au rămas ortodocşi, în timp ce armenii au constituit ceea ce se numeşte Biserica Apostolică Armeană, catalogată de Roma şi Constantinopol ca fiind monofizită, în timp ce teologii armeni preferă conceptul de miafizism, originându-şi doctrina în învăţătura hristologică a Sf. Chiril al Alexandriei. Mai simplu, se poate cataloga Biserica Armeană ca o Biserică necalcedoniană. Din acest moment, Biserica Armeană a devenit o biserică pur naţională, îngemănată cu destinele unui singur neam.

Între 428 şi 636 d.Hr., mare parte din Armenia a devenit provincie a Imperiului Sassanid (fapt care poate explica în parte poziţia anticalcedoniană), iar din 636 până în anul 884 Armenia s-a aflat sub controlul Califatului arab. În 884, Armenia renaşte ca stat, sub conducerea dinastiei Bagratizilor, timp în care civilizaţia armeană medievală atinge culmi de rafinament, iar Biserica Armeană cunoaşte o mare înflorire în jurul catolicosului rezident la Etchimiadzin, care a rămas unicul conducător religios, chiar dacă, în timp, se formează mai multe principate armene.

La începutul veacului al XI-lea, turcii selgiucizi încep cucerirea Asiei Mici, Imperiul Bizantin fiind grav înfrânt la Matzinkert (1071), iar principatele armene sunt desfiinţate. În faţa acestei invazii devastatoare, are loc exodul unei părţi a armenilor la sud de Munţii Taurus, în Cilicia, unde este întemeiat un regat care reuşeşte să-şi menţină statalitatea până în anul 1375. Cu acest prilej, a fost mutat şi scaunul catolicosului în Cilicia, mai întâi la Sivas, apoi în alte oraşe, pentru ca din 1293 să se stabilească pentru şase secole la Sis (în prezent Kozan, Turcia). Această structură se va numi Catolicosatul Marii Case a Ciliciei, fiind considerată unica reprezentantă a creştinătăţii armene. După cucerirea regatului cilician de către otomani, catolicosul de la Sis a devenit etnarh al poporului armean, preluând şi atribuţii de natură politică.

În anul 1441, la Etchimiadzin a fost ales un nou catolicos, în persoana lui Kirakos I, care a preluat controlul asupra Armeniei istorice, în timp ce catolicosul din Sis a rămas cu jurisdicţia asupra Ciliciei şi a armenilor din Orientul Apropiat. Din acel moment, armenii au avut două catolicosate, considerate ca egale în drepturi şi fiecare cu propria jurisdicţie. Alături de aceste structuri, armenii au avut din 638 o reprezentanţă la Ierusalim, condusă de un patriarh (Patriarhia Armeană de Ierusalim), iar din 1461 o reprezentanţă la Constantinopol (Patriarhia Armeană de Constantinopol).

Speranţele şi dezastrele epocii moderne

Această structură ecleziastică a rămas stabilă până la începutul secolului al XIX-lea, în tot acest timp existenţa armenilor împărţindu-se între Imperiul Otoman şi Persia Savefidă. Intrarea Rusiei în Caucaz, care cucereşte o parte a Armeniei în urma Războiului ruso-turc din 1828-1929, şi începutul unei masive emigrări a armenilor din Orient în Lumea Nouă au făcut ca organizarea bisericească a armenilor, aşa cum funcţiona din secolul al XV-lea, să fie pusă sub semnul întrebării. Armenia rusească devine locul unei rapide renaşteri a identităţii şi culturii armene, iar catolicosul din Etchimiadzin, aflat sub autoritate ţaristă, se reafirmă drept catolicos al tuturor armenilor, fapt care implica subordonarea catolicosatului cilician. La rândul lor, armenii din Imperiul Otoman încep să-şi reafirme identitatea naţională, visul unui stat independent armean devenind tot mai puternic în conştiinţe. Această idee mergea mână în mână cu ideea unităţii bisericeşti a poporului armean.

Declanşarea Primului Război Mondial a însemnat pentru armeni începutul uneia din cele mai mari drame din istoria lor. În 1915 începe ceea ce istoriografia armeană numeşte "genocidul armean", termen pe care autorităţile Turciei moderne îl resping categoric. Fără a intra într-o dezbatere extrem de sensibilă, cu implicaţii politice majore, să spunem că autorităţile otomane ale timpului au văzut în armenii întinşi de la Caucaz la Marea Mediterană o barieră în contactul cu popoarele turcice din Asia Centrală (apăruse între timp ideea panturcică). Urmare a dislocărilor şi a masacrelor care au avut loc într-un ritm extrem de alert, o parte importantă a armenilor trăitori în Asia Mică a fost distrusă.

Sfârşitul Primului Război Mondial a adus prăbuşirea deopotrivă a imperiilor Ţarist şi Otoman. Armenia rusească s-a organizat într-o republică democrată care a devenit centrul de radiere al mişcării naţionale armeneşti. Importanta diasporă armeană a sprijinit renaşterea unui stat armean, astfel că în cadrul conferinţelor de pace a existat o preocupare pentru crearea unui semnificativ stat armean, care să cuprindă, alături de provinciile ruseşti, teritorii importante din zona lacului Van şi zona Trabzon (aşa-numita "Armenie wilsoniană", stabilită prin Tratatul de la Sèvres). Acest stat urma să devină căminul naţiunii armene, către care urmau să se îndrepte toţi fiii rătăciţi. Evident, această restructurare radicală ar fi avut un impact semnificativ asupra organizării bisericeşti.

Din păcate pentru armeni, acesta a rămas numai un proiect. Turcia condusă de Atatürk începe un război în urma căruia armenii pierd cea mai mare parte a teritoriului care le fusese oferit. "Salvarea" vine în cele din urmă de la Rusia sovietică, ce reînglobează zona Caucazului, opreşte armatele turceşti, dar desfiinţează ce mai rămăsese din Republica Democratică Armeană. Această bucată din ceea ce se dorea a fi Armenia modernă a fost integrată mai întâi în Republica Sovietică a Transcaucaziei, pentru ca în 1936 să fie creată RSS Armeană, care cuprindea numai o parte din teritoriile locuite de armeni din cadrul URSS.

Această RSS Armeană a jucat un rol important în planurile geopolitice sovietice, fiind prezentată drept "miezul" statalităţii armene mult-visate, reprezentând o formă de presiune la adresa Turciei. Liderii sovietici la vârf, printre care s-au aflat şi armeni, chiar i-au îndemnat pe armenii din Orientul Apropiat şi Mijlociu să se stabilească în RSS Armeană. Evident că, în tot acest timp, în RSS Armeană a existat acelaşi proiect de sovietizare ca în tot spaţiul controlat de Moscova, agresiune de care nu a scăpat nici Biserica. Dacă înainte de 1918 în Rusia ţaristă existau 1.271 de biserici armene şi 34 de mănăstiri, la sfârşitul anilor â30 ai secolului trecut mai erau numai o mână de biserici. Preoţimea a fost la rândul ei distrusă, totul culminând cu asasinarea de către NKVD a catolicosului Khoren (aprilie 1938).

Ideologii străine rup unitatea Bisericii

După prăbuşirea Armeniei democratice, gruparea naţionaliştilor armeni (Partidul Dashnak) a continuat lupta în emigraţie. Din punctul lor de vedere, Biserica din RSS Armeană şi catolicosul de Etchimiadzin deveniseră captivi şi "unelte" ale sovietelor. Din acest motiv, ei au îndemnat diaspora armeană din "lumea liberă" să se grupeze în jurul rămăşiţelor catolicosatului cilician, reorganizat în 1930 la Antelias, în Liban. Acest lucru a divizat profund comunitatea armeană, fapt care s-a văzut mai ales în Statele Unite, unde în aproape fiecare oraş existau câte două parohii aflate sub jurisdicţii diferite. Mai mult, unii episcopi rămaşi loiali catolicosului din Etchimiadzin au fost asasinaţi, fiind consideraţi drept "spioni" sovietici.

Între timp, aşa cum am spus, în URSS populaţia armeană pierdea tot mai mult contactul cu Biserica naţională, când, în 1940, liderii de la Moscova şi de la Erevan încep o politică religioasă care se va generaliza trei ani mai târziu. Mai precis, arhiepiscopul Kevork Chorekchian a fost învestit cu funcţia de locum tenens al scaunului catolicosal, rămas vacant din 1938. Raţiunea acestui gest era influenţarea atitudinii armenilor din afara URSS, din Orient, America, Europa, în contextul situaţiei geopolitice tot mai complicate. Gestul nu a fost făcut întâmplător, deoarece în acea perioadă decedase catolicosul de la Antelias, urmând să aibă loc alegeri pentru scaunul vacant. În semn de "unitate" a Bisericii Armeneşti, sovieticii au permis ca doi delegaţi să participe în Beirut la discuţiile privind alegerea noului catolicos. În replică, cealaltă parte a amânat alegerile pentru catolicosatul cilician până în 1943.

Cu toate acestea, în aprilie 1941 a avut loc la Etchimiadzin o Adunare Naţională Bisericească, considerată ca reprezentând pe toţi armenii, dar care, de fapt, a întrunit numai 52 de delegaţi din cei 92 necesari. Această adunare l-a reconfirmat pe Kevork drept locum tenens, reînfiinţându-se oficial eparhiile desfiinţate din spaţiul URSS. Treptat, pe măsura evoluţiei celui de-al Doilea Război Mondial, Biserica Armeană a primit, ca şi celelalte culte din URSS, noi drepturi. A putut astfel să publice o revistă teologică, să redeschidă biserici şi, ca un gest simbolic, să-l reînmormânteze pe catolicosul Khoren, cel asasinat de NKVD, cu toate onorurile. În schimb, Biserica Armeană a colectat fonduri pentru a înarma o divizie blindată, urmând exemplul Bisericii Ortodoxe Ruse.

În 1945, când Stalin îşi pregătea strategia de propagandă pentru Occident, Kevork a fost chemat de autorităţile sovietice, care i-au pus în vedere necesitatea "strângerii relaţiilor cu diaspora armeană". Locţiitorul scaunului patriarhal a cerut în schimb redeschiderea centrului de la Etchimiadzin, redeschiderea seminariilor teologice pentru localnici şi pentru armenii din diaspora, deschiderea unei tipografii şi posibilitatea primirii de donaţii din străinătate. În plus, Kevork a acceptat să colaboreze cu autorităţile în atragerea a 100.000 de armeni din Orient, care să primească case şi slujbe în RSS Armeană.

La 16 iunie 1945 a avut loc o nouă Adunare Naţională Bisericească, formată în majoritate din cetăţeni sovietici, care l-au confirmat pe Kevork drept catolicos al tuturor armenilor, fapt care a stârnit reacţia catolicosului cilician.

Un armean din România pe scaunul de la Etchimiadzin

După ce a condus destinele Bisericii Armene într-o perioadă aşa de grea, catolicosul Kevork a trecut la cele veşnice în mai 1954. În acel timp, autorităţile sovietice se aflau în plin proces de promovare a URSS în rândurile armenilor din diaspora şi de afirmare a scaunului de la Etchimiadzin drept cel mai important scaun ierarhic în cadrul Bisericii Armene. Pentru a nu se spune că acest scaun este controlat de către sovietici, autorităţile au încurajat alegerea drept catolicos, în 1955, a lui Vasken I, originar din România (odată cu intrarea României sub control sovietic, toţi armenii din România şi din estul Europei trebuiau să ţină de Etchimiadzin).

Mişcarea a părut inteligentă la prima vedere, însă pe termen lung s-a dovedit una greşită. Catolicosul Vasken venea din România cu o cu totul altă mentalitate, profund diferită de a armenilor care trăiseră 30 de ani sub regim bolşevic. El nu vorbea rusa şi a impus limba armeană ca limbă de dialog în cadrul oamenilor Bisericii, folosind translatorul pentru a dialoga cu autorităţile. El a acceptat comandamentele de reprezentare şi promovare externă cerute de puterea politică, însă a fost foarte ferm ca acele minime concesii acordate de autorităţi (biserici, seminarii etc.) să fie respectate şi, mai mult, Biserica să primească noi drepturi. Politica sa extrem de abilă şi în acelaşi timp echilibrată aminteşte în bună măsură de cea dusă în România de patriarhul Justinian.

În foarte lunga sa perioadă de păstorire (1955-1994), deşi a fost contestat de principiu de o mare parte a armenilor din diaspora şi nu a reuşit să refacă unitatea bisericească, catolicosul Vasken a reuşit să devină respectat ca persoană şi să stabilească un modus vivendi fertil vieţii religioase a armenilor, ajungând să fie considerat un adevărat "prinţ al Bisericii", numele său şi al scaunului de la Etchimiadzin devenind practic echivalente.

După moartea sa, catolicos de Etchimiadzin a fost ales Karekin I, fost catolicos cilician. De atunci, procesul de reconciliere în Biserica Armeană continuă, astfel încât Sfântul Scaun de Etchimiadzin, aflat acum în Armenia independentă, este recunoscut din nou de toţi armenii drept locul unde rezidă conducătorul suprem al Bisericii Apostolice Armene.

 

Citeşte mai multe despre:   Biserica Armeană  -   Biserica Ortodoxa Romana