Biruința artei lui Ion Țuculescu

Un pictor care s-a remarcat în perioada interbelică și ale cărui tablouri stârnesc admirație din ce în ce mai mare în zilele noastre este Ion Țuculescu (1910-1962). La fel de uimitoare este și activitatea sa de medic biolog, căreia i s-a consacrat în viața de zi cu zi cu aceeași fervoare cu care s-a îndreptat spre șevalet.

Născut într-o familie de vechi intelectuali din Craiova, a crescut și s-a format în mediul spiritual al Bisericii „Sfântul Spiridon” din capitala Olteniei, acolo unde bunicul său era preot. După absolvirea gimnaziului la Școala „I.H. Rădulescu” din Craiova (1917–1922) a studiat la Colegiul Național „Carol I” din Craiova (1923-1927) unde la orele de desen a primit primele îndrumări în tainele artei de la profesorul său Eugen Ciolac. Fru­musețea picturii o descoperise pe când avea în jur de 13 ani și asistase la pictarea portretului profesorului său de franceză C.D. Fortunescu de către maestrul penelului Eustațiu Stoenescu. După ce a ieșit din atelierul pictorului, în drum spre casă, s-a oprit într-o librărie și a cumpărat, după cum scria mai târziu soția sa, Maria Fotiade, „toate vopselele cu care pictează pictorii”. Maestrul Eustațiu Stoenescu avea să-i fie îndrumător în arta picturii, iar în 1928 l-a folosit de model pe tânărul discipol pentru chipul Sfântului Gheorghe dintr-o frescă pictată în Biserica „Sfântul Gheor­ghe”-Nou din București.

Un serios om de știință

N-a urmat studii de artă plastică dintr-o neîncredere în propriul talent, care din când în când avea să-i mai dea frisoane. Era încă elev de liceu când a avut o primă expoziție alături de alți doi artiști, iar cu banii strânși a mers într-o excursie în Italia pentru a vedea marile capodopere ale Renașterii și Barocului. Întors acasă, a continuat să ia lecții de pictură, dar avea îndoieli că va deveni un pictor mare. În perioada 1926-1927 a decis că va renunța la pictură, nedorind să fie un mediocru în breaslă. S-a înscris la Facultatea de Științe Naturale din București, iar un an mai târziu și la Medicină, absolvită în anul 1935, obținând doctoratul în 1939, cu calificativul „magna cum laude”, cu teza „Biorefrigerenţa şi cristalele lichide în corticala suprarenalei”. A lucrat în laboratorul de bacteriologie de la Institutul de Balneo-Fizioterapie din Bucureşti, iar în perioada 1951-1954, a fost șef de lucrări la Spitalul Brâncovenesc din Bu­curești. Interesant este că s-a ocupat de studiul compoziţiei apei şi nămolului de la Techirghiol, realizând o comunicare științifică în anul 1953, cu titlul „Biodinamica lacului Techirghiol”. A devenit cercetător științific, colaborator extern al Academiei Române.

Îndoieli și reușite

În 1930 a făcut o călătorie în Grecia împreună cu Gala Galaction și trei dintre fiicele acestuia. N-a fost impresionat de grandoarea artei antice, ci de micile monumente de artă bizantină. După absolvirea Facultății de Științe Naturale, a fost repartizat profesor la Seminarul Teologic al Mănăstirii Cernica, unde s-a împrietenit cu Octav Angheluță, profesor de desen la același seminar, căruia îi arăta lucrările sale și de la care primea încurajări. O nouă călătorie de studii artistice avea să-i dezvăluie operele nemuritoare ale maeștrilor universali din marile muzee ale Elveției și Franței. Opera lui Vincent van Gogh i-a schimbat viziunea despre artă.

Prima expoziție de anvergură organizată de Ion Țuculescu în București a avut loc în 1935, în urma căreia a primit aprecieri de la mai mulți artiști și critici de artă. Dar în conștiința lumii artistice l-a adus cu adevărat expoziția din 1938 de la Ateneul Român. Și chiar dacă în primele zile aproape nimeni nu călca pragul expoziției și nu se interesa de pânzele doctorului Țuculescu, moartea lui Octavian Goga avea să-l propulseze așa cum nu și-a imaginat. Concret, tablourile sale erau expuse în rotonda Ateneului, iar când trupul neînsuflețit al poetului a fost depus acolo spre a i se aduce un ultim omagiu, personalitățile venite în acel scop la Ateneu au văzut și picturile lui Țuculescu. Uimirea a fost foarte mare. Criticii de artă au început să scrie entuziaști în reviste, lumea artei îndreptându-se cu admirație spre pictor. Ba chiar, Nicolae Iorga i-a propus o bursă în străinătate. Din păcate, a izbucnit războiul și n-a mai putut merge la Paris. A avut o a treia expoziție personală în 1942, iar apoi a participat cu lucrări la Bienala de la Veneția. Cum războiul era în plină desfășurare, a fost trimis pe front ca medic de război. Abia în 1946 a mai putut expune. Apoi, în țară s-a instalat noua putere, iar artistul nu s-a grăbit să redea în arta sa realitățile socialismului. 

Simboluri ancestrale

Ion Țuculescu era interesat de simbolistica tradițiilor folclorice, de aceea în picturile lui apar troița, oul încondeiat, păpușa, covorul cu motive ancestrale, precum păsările și fluturii, dar și cu ochi multiplicați. Așa sunt: „Interior țărănesc cu scoarțe”, „Fluturi în peisaj”, „Com­poziție cu păpuși”, „Flori albe”. Interesante sunt și portretele: „Portretul bunicului”, „Fetiță”. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale amintim: „Albăstrele de câmp”, „Triplu autoportret”, „Compoziție cu doi fazani”, „Dramă folclorică”, „Peisaj cu lac”, „Autoportret pe fond galben”, „Turc cu șalvari roz”, „Femei la seceriş”, „Câmp cu căpiţă”, „Noapte la Ştefăneşti”, „Covorul cerului” şi „Interior cu maramă de borangic”. Despre pictura lui se mai spune că a adus o noutate în coloristică, fiind un „expresionist cromatic”.

„Om din cale-afară de frumos“

În ultimii 20 de ani ai vieţii a locuit şi a avut atelierul pe strada Lizeanu din Bucureşti, la numărul 5. „Iarna pe strada Lizeanu” este un ciclu de picturi în care redă atmosfera de pe strada amintită. În 1956, supărat că nu i se dădea voie să aibă expoziții cu noile sale picturi din seria celor numite „folclorice”, a deschis una în propria sa locuință, lucru mai rar și la limita frondei politice. Fascinat de artistul Ion Țuculescu și de opera lui, poetul Nichita Stănescu mărturisea: „Era-n 1956 când, împreună cu un prieten, am făcut o îndelungată vizită marelui nostru pictor Ion Țuculescu. Era singur, deschisese la el acasă, pentru amici, o expoziţie cu sens polemic; artistul se simţea preluat în câteva teme ale sale de un coleg care tocmai inaugurase o expoziţie publică. Totul era plin de tablouri. O, dacă nu s-ar fi prăbuşit, desigur şi tavanul ar fi fost plin de tablouri! Era o scară lungă de lemn, purtând în vârf un superb portret al lui Gala Galaction, un fel de Tolstoi mai mare peste toate culorile. Țuculescu era un bărbat nemaipomenit de frumos. Stătea singur între culori şi se bucura de ele cu voce tare. Cred că în secret le şi striga pe nume. Om copilăros, om savant, om din cale afară de frumos, şi cu părul spre alb, cu vocea de un timbru hiperborean, ne primise pentru o zi în arhipelagul lui de ochi şi poate că şi acum, în aerul de atunci, trupurile noastre trei stau înşirate în fiecare gest al lor, pe o scară de lemn plină de tablouri şi purtând în vârf un portret al lui Gala Galaction ca pe un fel de Tolstoi mai mare peste destinul culorilor. E un noroc al destinului meu că l-am văzut cu ochii...” (vol. „Respirări”, Editura Sport-Turism, 1982).

Până la moartea sa prematură, provocată de un cancer, la 27 iulie 1962, Ion Țuculescu a mai putut expune doar câteva tablouri mai vechi în expoziții colective. Abia după moarte a fost descoperit de iubitorii artei și apreciat în țară, dar și în străinătate, unde i s-au organizat expoziții retrospective cu mult succes. Tablouri ale lui Țuculescu din colecții private s-au vândut la sume mari, iar cota sa este mereu în creștere. Explicația lui Geo Bogza este încă valabilă: „Ion Țuculescu a pictat până în ultima clipă, credincios țelului său, lăsând în urma lui o operă trainică și cutezătoare, cu care, în anii următori, poporul nostru se va mândri tot mai mult, cum s-a petrecut și cu opera lui Constantin Brâncuși. Biruința lui Țuculescu este mare și pilduitoare, fiindcă este una dintre acele biruințe de după moarte care, din timp în timp, ne zguduie conștiințele și îmbogățesc tezaurul spiritual al omenirii”.

Mormântul pictorului este în cimitirul Mănăstirii Cernica, alături de ale membrilor familiei lui Gala Galaction, cu care se înrudea.