Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Care să fi fost primul cuvânt rostit de om?

Care să fi fost primul cuvânt rostit de om?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Cultură
Un articol de: Dumitru Manolache - 14 Mar, 2012

Problema originii vorbirii i-a preocupat pe învăţaţi din cele mai vechi timpuri. Astăzi, în lume se vorbesc în jur de 6.000 de limbi şi dialecte, care constituie încă material de studiu pentru specialişti.

Profesorul Ion Cârstoiu din Bălceşti, judeţul Vâlcea, şi-a dedicat întreaga viaţă studiului originii limbilor şi a ajuns la concluzia că omul primordial a fost profund religios, limbajul lui reflectând în primul rând relaţia cu Dumnezeu, iar cuvintele fundamentale folosite în toate limbile lumii provin din elementele creaţiei: Soare, Cer şi Pământ.

Volumul "Eseu despre originea limbilor. Elemente de filozofie a limbajului", semnat de profesorul vâlcean Ion Cârstoiu şi de fiica sa Rodica-Constanţa, ne întoarce în timp până în acel început în care "a făcut Dumnezeu cerul şi pământul" şi "pe om după chipul Său".

Lingvistul Ion Cârstoiu, pe cât de tenace, pe atât de discret, a "scormonit" o viaţă în vastul şantier al cuvintelor lumii, încercând să lămurească originile limbajului, cu toate greutăţile obiective şi limitele pe care le întâmpină cercetătorul domeniului.

L-am căutat pe profesorul Cârstoiu, am discutat cu domnia sa, descoperind cu bucurie cum un om care, operând în profesia sa cu mijloacele ştiinţelor riguroase, mărturiseşte astăzi cu convingere că, după ce a studiat şi Biblia, dimensiunea sacră a fiinţei umane se relevează din ce în ce mai clar şi prin limbajul lui, care reflectă "relaţia cu forţele naturii înconjurătoare şi în primul rând cu Dumnezeu-Cerul".

Vorbele primordiale, în cifrele unui studiu

"După disputa dintre lingvişti şi filozofi, referitoare la problema originii limbajului, şi mai ales după impactul negativ al deciziei Societăţii de Lingvistică din Paris, întemeiată în 1864, care în articolul 2 al statutului său avea scris "Societatea nu admite nici o comunicare despre originea limbajului", cercetarea lingvistică, lămurirea problemei originii limbajului au avut de suferit. Eu m-am ocupat toată viaţa de etimologia cuvintelor, pe marginea cărora am publicat câteva cărţi şi studii. Nimănui, şi nici mie până la un moment dat, nu i-a trecut prin cap ideea foarte simplă a legăturii cuvintelor cu Cerul, Pământul şi Soarele. Am făcut liste cu termenii referitori la aceste elemente ale creaţiei şi am constatat următoarele: aproximativ 90% din vorbele primordiale, în toate limbile, sunt derivate de la Soare, probabil pentru că el ne luminează şi mintea, 7% de la Cer şi 3% de la Pământ", spune profesorul.

Conform cercetărilor domniei sale, cuvinte precum "zi", "zeu", "1", "mare", "a acoperi", "copac", "piele" etc. ar proveni de la cuvântul "cer", iar "tu", "a da", "contra", "întunecat" "2" etc., de la "pământ". Chiar cuvântul "om" ar proveni tot de la cuvântul "pământ".

"Am adunat câteva sute de cuvinte care înseamnă "soare", şi mai avem încă vreo 600, cel puţin, care provin de la acest cuvânt", spune domnul Cârstoiu. Printre acestea, "roată", "sfoară", "roşu, flacără", "împărat", "curat" etc. Numai pentru denumiri ale soarelui, cei doi cercetători, tată şi fiică, au studiat numele lui în peste 230 de limbi şi dialecte vorbite pe tot globul pământesc, dar "cei mai importanţi termeni provin de la Cer-Dumnezeu-Tatăl".

O opinie despre primul cuvânt rostit de Adam

Fascinat de această lume a cuvintelor, în care interlocutorul meu, astăzi pensionar, te poate întoarce în timp până la clipele de început ale lumii şi ale limbajului uman, l-am întrebat care ar fi fost primul cuvânt pe care l-ar fi rostit Adam. Citisem cu ceva timp în urmă că dr. Bart de Boer, un expert în evoluţia vorbirii de la Institutul de Ştiinţe Fonetice din Amsterdam, credea că primele cuvinte ale omului ar fi putut fi "duh" şi "buh". Apoi, potrivit midrash-ului (mod de prezentare a poveştilor biblice), primele cuvinte rostite de Adam ar fi fost "Adonay este Împărat în veci de veci". Mai citisem într-un studiu al lui Marius-Radu Clim că Dante credea că primul cuvânt emis de Adam a fost "El", adică numele lui Dumnezeu, rostit ca un "sunet de bucurie". În secolul al XVIII-lea, filozoful italian Giambattista Vico susţinea că primul cuvânt rostit de om ar fi fost o onomatopee şi că el ar fi semnificat simbolul divin al lui Jupiter, pentru ca mult mai târziu Otto Jespersen, profesor la Universitatea din Copenhaga, să susţină că mai întâi omul a cântat şi după aceea a început să vorbească.

"Primele cuvinte au fost exclamaţii şi au rămas şi astăzi sub forma onomatopeelor şi interjecţiilor. Am scris cândva în "Universul Cunoaşterii" că primul cuvânt rostit de om a fost probabil "au!". Şi am descoperit recent că şi alţi autori s-au gândit la acelaşi lucru. Căpătând poziţia bipedă, omul a fost impresionat de Cer, cu lumina sa, cu tunete, fulgere etc. Mai trebuie adăugat şi faptul că unii dintre cei mai mari lingvişti au demonstrat că prima, cea mai veche, vocală a fost "a", urmată de "u" în diftong. Şi astfel am scris că din "au!" a rezultat cuvântul, cu sensul de "cer". Acest "au!" a însemnat, probabil, adoraţie, uimire, mulţumire, durere, surprindere, cunoaştere, frică, teamă sau toate la un loc", spune domnul Ion Cârstoiu.

Căutat de academicieni, profesori şi specialişti

Discretul profesor de limba română din Bălceşti a trăit şi a muncit toată viaţa la ţară. "Nu am regretat niciodată situaţia aceasta, cu toate neajunsurile ei", mi-a mărturisit domnia sa. Prin anii â60-â70 ai "mileniului trecut", cum ar spune un prieten, Ion Cârstoiu a fost rugat de mari profesori precum Cicerone Poghirc, Mircea Seche să-şi dea doctoratul cu dânşii, dar a refuzat politicos.

De-a lungul timpului a cunoscut mari oameni de ştiinţă din ţară şi din străinătate (acad. Alexandru Graur, acad. Constantin Giurăscu, acad. Vladimir Georgiev, prof. K. Vlahov, acad. Emil Condurache, prof. Ariton Vraciu, prof. Sir Bernand Crossland, dr. Peter van Soesbergen din Olanda ş.a.) cu care a purtat o intensă corespondenţă, de unii fiind chiar rugat să colaboreze sau să scrie lucrări împreună. Drumurile i s-au intersectat şi cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Adrian Păunescu, şi chiar cu conducătorii statului comunist. Dar a rămas "înfipt" în ţărâna satului. Astăzi, măcinat de suferinţe trupeşti, profesorul Ion Cârstoiu mai are o mare dorinţă (a suferit două atacuri cerebrale!): să o aducă acasă pe fiica sa Rodica şi pe nepoţica Giulia, purtate de valurile vieţii pe alt continent, şi să-şi "salveze munţii de însemnări". Căci de plecare în altă parte nu poate fi vorba. "Mie îmi place în România, fiindcă aici toţi oamenii vorbesc româneşte!", îmi spune domnul profesor.

Închei gândindu-mă cu bucurie, uimire, durere, recunoştinţă, adoraţie sau frică la acel posibil "au!" rostit de Adam din care, până la urmă, fiecare dintre noi, mărturisim şi astăzi, cu cuvintele limbilor noastre, marele adevăr. Cel al creaţiei Celui care "la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul", cum credea şi ne mărturisea şi nouă Sfântul Ioan Evanghelistul.