Centenar Celibidache

Anul acesta, în vară, se face veacul de când a venit pe lume cel care pentru tot universul muzical reprezintă un desăvârşit artist, admirat pretutindeni şi respectat. Este vorba de Sergiu Celibidache, născut pe 28 iunie 1912, la Roman, care a plecat dintre noi în 1996, după ce devenise un cetăţean al planetei.

În 1978 artistul venea în România după o îndelungată absenţă şi a fost întâmpinat de melomani cu o bucurie neţărmurită. Ateneul Român de la sfârşitul anilor â70 era onorat de prezenţa sa la pupitrul Filarmonicii. Sergiu Celibidache era un veritabil boier pe care românii îl iubeau nu doar pentru valoarea sa individuală, ci şi pentru ceea ce simboliza. Venirea lui în ţară era ca un fel de întoarcere în interbelic, într-o lume necontaminată de comunism, o lume pe care, indiferent cât ai idealiza-o, era net superioară realităţilor de atunci din ţară. Şi furia anilor â80 încă nici nu începuse. Prestaţia în două rânduri a maestrului la Ateneu a funcţionat ca un fel de cântec de lebădă al acelui ceauşism cu faţă cât de cât umană, dispărut după 1980. Atunci au dirijat Enescu, Wagner, Respighi, Ravel. Românii, de când aveam în toamnă Festivalul Enescu, ştiau ce înseamnă măiestria dirijorală şi instrumentistică deoarece la respectivul festival, deschis încă de la începutul anilor â60, veneau nume grele ale simfonismului european. Ştiam cine este bunăoară Oistrach, Richter, Rubinstein, dar un român dirijor de o asemenea anvergură, mai puţin. Îl aplaudasem tot pe atunci pe Radu Lupu, pianistul, care la rândul lui venea din exil şi voia să cânte în faţa compatrioţilor săi. Dar Celibidache era mai mult. Graţia sa, împletită cu naturaleţea, îl făcea inegalabil. Arta noastră dirijorală nu era neapărat viciată ideologic, dar din păcate suferea de o anumită scorţoşenie vizibilă la maeştri de talia lui Iosif Conta sau Brediceanu. Omul cult muzical ştia ce înseamnă un Furtwangler, Karajan, Toscanini. Ştia că arta dirijorală, alături de arta interpretativă, este creaţie în cel mai înalt sens al cuvântului. Nu e vorba doar de obedienţă faţă de partitură, ci de trăire şi rafinament prin care "textul" dobândeşte exaltarea dorită. Celibidache putea să facă aşa ceva. Patosul sunetelor sub bagheta sa începea să comunice cu ceea ce banal numim muzică a sferelor, dar chiar aşa ceva este. Cine a fost atunci la Ateneu, indiferent de vârstă şi de cultură muzicală, îşi poate aminti de savoarea acelor seri care îl scotea din timpul istoric şi îi dăruia clipe de beatitudine senină.

Se ştie, maestrul a refuzat înregistrarea pe discuri. Considera că arta nu se exprimă decât "în direct", şi orice reproducere falsifică. L-au atras postromanticii deoarece aici vedea că muzica europeană a atins gradul cel mai înalt de complexitate. Bruckner, Mahler, Debussy erau favoriţii săi. Ştia că în cazul acestor opere poate să obţină cele mai provocatoare efecte pentru a scoate publicul din letargie sau din conformism admirativ. Într-adevăr, la concertele sale nu aveai cum să rămâi simplu ascultător. Participai în sensul în care muzica, artă supremă, creează extaz şi identificare cu ceea ce sunetele, în esenţa lor supraomenească, au. A suferit când în locul lui, la conducerea Filarmonicii din Berlin, a fost preferat Karajan, dar spre deosebire de alte arte, aici orgoliile sunt mai uşor de depăşit.

În Bucureşti, ca o ironie a sorţii, fosta Piaţă Moghioroş se cheamă acum Sergiu Celibidache. Nu cred că primăria a fost prea inspirată luând o asemenea decizie. Nimic mai antinomic decât viermuiala pieţei faţă de nobleţea artistului. Printr-un miracol, păşind acum acolo, printre tarabe, el ar fi ca dirijorul interpretat de John Gielgud în pelicula lui Wajda. Sau ca albatrosul lui Baudelaire printre orătănii... (Dan Stanca)