Constantin Eretescu, un senior al culturii

Exilul, în veacul XX, a avut şi el preferaţii lui. Constantin Eretescu s-a aflat mereu între aceştia, aşa că i-a fost dat să aibă parte de el, să se afle în dezagreabila sa prezenţă nu doar o singură dată, ci de două ori.

Prima oară chiar din primii săi ani de viaţă, în 1944, când - împreună cu familia - părăsea Basarabia natală căzută sub nemiloasa ocupaţie a Rusiei sovietice. Următoarea avea să se producă într-o - deloc frumoasă - lună mai a anului 1980, când, a doua oară, părăsea un pământ românesc căutând un nou refugiu, cu mult mai departe, dincolo de Ocean, în Statele Unite ale Americii. Esenţialul fiinţării condeierului Constantin Eretescu, indiferent de spaţiile către care a fost împins de potrivniciile timpurilor, este acela că, spiritual vorbind, el va fi unul dintre cei mai pasionaţi şi fideli locuitori ai limbii române.

Scrierile lui Constantin Eretescu frapează pur şi simplu prin neprevăzut şi diversitate când este vorba, de exemplu, de ştiinţele cărora li se dedică cu o pasiune de-a dreptul ardentă, unde practică o scrupuloasă analiză asupra realităţilor ce îl preocupă. Dar aici va trebui să vorbim şi despre autenticul său har creativ: el distinge şi scoate la vedere din realităţile respective personaje. Şi - să subliniem - personaje memorabile şi mai ales semnificative, coerente şi - nu o dată - fascinante dintr-o diversitate impresionantă a punctelor de vedere. Aşa ne apar Ştima Apei, Fata Pădurii, Omul Nopţii. După cum, în con­cordanţă perfectă cu anumite realităţi, în ficţiunile sale, la fel de credibile, capătă contururi puternice şi personajele de roman. Şi pentru o categorie, şi - nu mai puţin - pentru cealaltă, vom desluşi un aer special, plin de suspans şi de inefabil. Pentru că acesta din urmă nu va lipsi niciodată din paginile datorate omului de ştiinţă (atunci când scrie atât de impresionant, bunăoară, despre un cult al copacilor), nici din cele ale prozatorului. Îmi amintesc şi îmi sunt încă proaspete în minte primele mele impresii la întâlnirea cu romanele lui Noaptea (Providence, 1988), În căutarea Alexandrei (Cartea Românească, 1999). Desigur, nu aş fi putut să nu caut şi să nu citesc Pensiunea Dina (Jurnal de emigrație, Editura Fundației Culturale Române, 1995). Urmaseră Pasărea de fier și fluturii, nuvele (Cartea Românească, 2001)), Fețele lui Ianus. America văzută de aproape (Editura Fundației Culturale Române, 2001), Party cu un ceas mai devreme (Universal Dalsi, 2001), Periscop. Mărturiile unui venetic (Eminescu, 2003), acestea din urmă, toate, citite oarecum pe fugă, fiind împrumutate de la regretatul şi valorosul prieten Gabriel Stănescu. În fine, tot de la el, zăbovisem şi într-o lectură cu Dezvăluirile târzii ale unui pretins martor ocular, piesă în trei acte (Criterion Publishing, Atlanta, 2000). În fine, lecturile mele aveau să culmineze, dar mult mai târziu, cu Turnul de veghe, cele patru volume apărute la deosebit de valoroasa (pentru mine, dar nu numai) Editură Vremea. Între timp, din auzite, îmi întocmisem şi o listă întreagă de lecturi propuse la care, din diverse motive, aveam să ajung mult mai târziu, sau la unele încă nu am ajuns deloc, cuprinzând Vrăjitoarea familiei și alte legende ale orașelor lumii de azi (Editura Compania, 2003); Folclorul literar al românilor. O privire contemporană (Editura Spandugino, 2022); Fata Pădurii și Omul Nopții. În compania ființelor supranaturale (Compania, 2007); Știma Apei. Studii de mitologie și folclor (Editura Etnologică, 2007); Uriașul Guguza și alte povești actuale (Casa Cărții de Știință, 2007); Visul lui Owen (Editura Paideia, 2009); Mission en Roumanie. Culegerea de folclor românesc a lui Hubert Pernot. 1928 (Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2009); Dragă Maria, roman epistolar (Editura Criterion Publishing, 2009); Cerbul din Cadillac. Folclor urban contemporan (Editura Etnologică, 2010); Cu ochii în zare. Exilați, emigranți, pribegi (Editura Paideia, 2011).

Vocaţii pentru scris

Vocaţiile pentru scris, evident atât de diverse, ale lui Constantin Eretescu îi uimesc pe cititori şi prin - sunt înclinat să spun - surprinzătoarele şi inefabilele capcane narative. Desluşesc în aceasta o anume notă de inedit şi stranietate pentru că prezenţa lor se face simţită şi în ficţiunile scriitorului, dar nu mai puţin şi în discursurile sale de specialitate. Apetitul său pentru o nelipsită doză de suspans este evident. Într-un anume sens, trebuie să concedem că şi de aceea tot ceea ce ne comunică într-o ipostază sau alta face ca relatările să aibă ritm. Şi, mai departe, dacă tot este vorba de suspans, ei bine, vom observa că şi acesta survine în paginile respective, articulându-se dozat. De unde se poate sesiza existenţa unei evident rafinate ştiinţe. În romanul Party cu un ceas mai devreme se poate vorbi şi despre o veritabilă alchimie ce se insinuează în volutele construcţiilor sale epice. Aspectul atestă şi un remarcabil simţ al proporţiilor care imprimă modalităţilor de eşafodare o considerabilă coerenţă. Dacă vorbim, de pildă, despre Pasărea de fier şi fluturii, scriitorul (subliniem scriitorul de „serious literature”) cultivă o anume naturaleţe care, suprapusă unui dinamism al rostirilor, configurează o trăsătură ce pare a fi întrucâtva definitorie în carura scriiturilor sale. Experienţa şi vizibil exersatul exerciţiu diaristic se lasă întrezărite atât în caracterul sobru şi, atunci când trebuie, lapidar al discursului. Decupajul, atent supravegheat al frazelor în deplierile sale publicistice (v. articolele din Origini. Romanian roots), acordă o specială limpezime relatărilor sale, oferind totodată o tentă de vie, stenică spontaneitate. Nu mai puţin remarcabile se vădesc dezinvoltura şi abilităţile de „povestaş”, vizibile deopotrivă şi în romanele Dragă Maria (roman epistolar) sau din A doua naştere (Humanitas). În toate este evident felul în care sunt modelate situaţiile, sensurile şi reverberaţiile/halourile fiecărui cuvânt pus în pagină. Iar pe deasupra se lasă întrevăzută o veritabilă ştiinţă a imagisticilor virtuale zămislite prin cuvânt. Să mai spunem că în prozastica eretesciană subzistă un fenomen oarecum misterios: ca în orice autentic fapt de artă transpare şi aici fantasma unui peisaj diafan al interiorităţii auctoriale, probabil acel indicibil pe care Gilles Deleuse îl întrezărise până şi în arta non-iconică a muzicii. Este ceva despre care ar fi nevoie încă să se mai vorbească, pentru că impresia/amprenta lui este prezentă în multe din paginile lui Constantin Eretescu.

Cu o sobrietate nu lipsită, totuşi, de un fast al desfăşurărilor - scrisul său captivează ­instantaneu, chiar şi atunci când încearcă să iniţieze în legendele şi miturile constitutive ­pentru reala actualitate a trăitorilor din Lumea Nouă. În Feţele lui Ianus ficţiunile sale pun adesea în pagină imagini devastatoare. Aici aş face trimiteri la modul cum procedează în epilogul acelui Party cu un ceas mai devreme a cărui scriitură - fără rezerve, aş spune magistrală - demonstrează mari virtuozităţi prin ritmurile uneori debordante, iar - într-o oarecare măsură - şi cu un gust apreciabil pentru experiment prin lapidaritatea rostirilor.

Dar, dincolo de toate acestea, scriiturile fac să se resimtă prezenţa unui întreg neant, dezesperant, ce bântuie în lume, neantul întunecat al exilului, acela pe care înţelegerea umanităţii nu a mai reuşit - şi nici nu mai dă semne că ar mai fi capabilă - să-l judece şi să îl mai cuprindă în înţelegerile ei. Indiferent de modalităţile literare pe care le adoptă în exprimare Constantin Eretescu, imaginile, situaţiile, stările de lucruri tot mai grave, din care nu mai pridideşte să se confirme acea înnoptare a tuturor sensurilor (faţă de care se arătase atât de îngrijorat un Martin Heidegger), trimit astăzi la una dintre rostirile de altcândva ale lui Blaise Pascal: être en agonie jusqu’à la fin du monde.

În siajul impresiilor, deosebit de puternice, datorate unora dintre cărţile ce au o anume pondere în creaţia sa, mai mult sau mai puţin recentă (Pensiunea Dina, Periscop, Turnul de veghe), ceea ce pare să domine este o certă apetenţă a autorului pentru jurnal. Impresia respectivă nu se leagă doar de Jurnalele asumate ca atare, ci - într-un mod subtil - ea se rever­be­rează indirect şi asupra ficţiunilor lui Constantin Eretescu. Scrisul, şi prin această tentă, induce în memoria cititorului laitmotivul tragic al ideii de exil, prezent sau multiplicat în tot ceea ce s-a petrecut, se petrece, ca şi în tot ceea ce nu se (mai) poate petrece în realitatea ante şi postdecembristă ce îl atinge, îl interesează şi asupra căreia autorul revine cu obstinaţie în toate reflecţiile sale.

Sunt tentat să afirm că, în realitate, tot ce a scris Constantin Eretescu nu este decât un neîntrerupt şi interminabil jurnal. El trăieşte scriind, reflectând, mereu într-un Turn de veghe atent la toate câte se văd şi se petrec în zarea nu tocmai senină. De altfel, într-o asemenea privinţă, suprapunându-se şi cu starea de exil, Augustin Giovannoni se pare că avea într-un fel dreptate considerând că „…l’exil ne se constitue qu’à travers l’acte même de se raconter, qu’à travers son écriture” (Giovannoni, A., 2006: Ecritures de l’exil, Paris, L’Harmattan, p. 34) Evident, exilul, dar în cazul acesta şi post-exilul, chiar trebuie (este imperios necesar!) să se povestească. Nu mai puţin şi pentru cei care, sub derapajele acestui veac XX, sunt departe de a fi înţeles ce mai urmează. Cu atât mai puţin de ce epoca pe care o traversăm resimte o tot mai vizibilă tentaţie să se abandoneze uitării. Dintr-o asemenea perspectivă, întreaga literatură a lui Constantin Eretescu se vădeşte - în esenţele ei adânci - o memorialistică ori, mai aproape de ade­vă­rurile acestui acum, un timp al mărtu­risirii.