Despre reprezentarea Apocalipsei

Primele tâlcuiri teologice asupra Apocalipsei au fost scrise în limba greacă, la începutul secolului al VI-lea, în Capadocia, de către Sfântul Andrei, arhiepiscopul Cezareei Capadociei. Textele Apocalipsei au fost la început considerate apocrife, şi abia la mijlocul secolului al XIV-lea au fost acceptate pe lista cărţilor canonice, iar tema aceasta a fost inclusă în repertoriul picturii post-bizantine, aproape după 100 de ani de la căderea Constantinopolului din 1453. Viziunea Sfântului Ioan din Apocalipsă răspundea psihozei generale a societăţii de atunci, ameninţată de Imperiul Otoman.

Voievozii români, rămaşi autonomi faţă de turci în schimbul grelelor biruri, şi-au îndreptat în continuare, ca şi altă dată în istorie, daniile lor pentru întreţinerea mănăstirilor din Sfântul Munte Athos. O reînflorire a artei şi o continuare a vieţii monastice în Sfântul Munte, care să continue tradiţiile bizantine, reprezenta pentru popoarele ortodoxe balcanice un simbol de supravieţuire. Scopul ideologic al iconografiei picturii era să susţină rezistenţa naţională în păstrarea credinţei ortodoxe a popoarelor balcanice prin exemplul vieţii lui Iisus şi al martirilor creştini, cât şi nădejdea în pedepsirea necredincioşilor.

Reprezentări iconografice în Sfântul Munte Athos

Cel mai cunoscut program iconografic al Apocalipsei a fost pictat în anul 1547 în Muntele Athos şi se află în vestibulul trapezei catoliconului Mănăstirii Dionisiu. Această pictură se datorează generozităţii domniţei Ruxandra, fiica lui Petru Rareş şi soţia voievodului Alexandru Lăpuşneanu.

În prima parte a secolului al XVI-lea, atât în Sfântul Munte, cât şi în picturile exterioare ale bisericilor din Moldova, ridicate sau împodobite de Petru Rareş, se reluase reprezentarea scenei Judecăţii de Apoi, care e de fapt ultima scenă din Apocalipsă, dar fără celelalte scene din Apocalipsă care preced Judecăţii Generale.

Această temă a Apocalipsei va fi deseori pictată în Sfântul Munte, ea fiind destinată să decoreze mai ales trapezele, dar în timp ea a ajuns să facă parte şi din decoraţia pridvoarelor, ca în cazul Mănăstirilor Iviron şi Filoteu, sau chiar pictată în interiorul bisericii.

Invenţia tiparului în Occident şi circulaţia Bibliilor ilustrate cu xilogravuri aduceau în Balcani cunoaşterea iconografiei occidentale. Aşadar, versiunea Apocalipsei de la Mănăstirea Dionisiu este o sinteză a diferitelor reprezentări apusene, combinate şi retopite în stilul artei bizantine.

Îmbogăţirea programului picturii murale cu aceste scene se datorează pictorilor cretani, care, odată ajunşi la Veneţia (Creta fiind sub ocupaţie veneţiană între anii 1204 şi 1669) pentru a picta icoane şi biserici ortodoxe cerute de către comunitatea grecească din oraş, au intrat în contact cu viziunile artistice asupra acestor scene, reprezentate în cărţile de cult apusene.

De-a lungul timpului, programul iconografic athonit al Apocalipsei a fost transformat atât de înţelegerea naivă, cât şi la iniţiativele personale ale unor zugravi, potrivit credinţei şi pregătirii lor, care simplificau sau accentuau anumite elemente compoziţionale, conform cunoştinţelor teologice şi mentalităţii vremii respective, ceea ce a dus în timp la o îndepărtare a programului iconografic al Apocalipsei de modelul consacrat la Mănăstirea Dionisiu.

Scene specifice în Ţările Române

Revenind acum la spaţiul Ţării Româneşti, scenele din Apocalipsă au început a fi pictate abia din secolul al XVIII-lea, ele fiind doar o transparenţă a picturii athonite. Reprezentarea lor s-a îndepărtat de modelul de la Mănăstirea Dionisiu, interpretările dovedind o originalitate specifică Ţării Româneşti. În 1704, episcopul Damaschin al Buzăului, îndemnat de mitropolitul Teodosie şi patronat de voievodul Constantin Brâncoveanu, a tradus pentru prima dată în istoria literaturii româneşti tâlcuirile Apocalipsei ale Sfântului Andrei, arhiepiscopul Cezareei Capadociei. Aceste traduceri au fost făcute din slavonă după manuscrise oferite de arhimandritul Zaharia Capitenski de la Lavra Pecerska. Ele puteau servi drept aluzie fie la unele evenimente ale vremii (pericolul Imperiului Otoman), fie ca un îndemn pentru conduita morală şi reprezentau modelul unei societăţi conduse de adevăr, dreptate, iubire şi iertare.

În acele vremuri, odată cu martirizarea Sfântului Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi la Constantinopol, Ţara Românească a ajuns sub stăpânirea Imperiului Otoman, creând un climat favorabil prevestirilor apocaliptice. Începuse secolul domniilor fanarioţilor numiţi de Poartă pentru a administra şi păstra Ţările Române în zona puterii turceşti. Dominaţia Porţii, creşterea birurilor, sărăcia populaţiei şi pierderile teritoriale reactualizau parabola Apocalipsei. Chiar Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, a propus ca în pridvorul bisericii Mănăstirii Văcăreşti, terminată în anul 1722, să fie pictate 22 de scene din Apocalipsă, în locul Judecăţii de Apoi, ca o aluzie la situaţia grea a vremurilor sale, tulburate de noile măsuri de forţă ale Imperiului Otoman ce generau nesiguranţă tronului său.

O altă biserică împodobită cu scene din programul Apocalipsei este cea construită în anul 1722 de către Iordache Kreţulescu, ginerele lui Constantin Brâncoveanu, care asistase la Constantinopol la uciderea acestuia şi a fiilor săi de către turci. După întoarcerea sa din exilul impus familiei a ridicat în Bucureşti, pe podul Mogoşoaiei, actuala Biserică Kreţulescu, al cărei pridvor a fost împodobit cu 13 scene din Apocalipsă. Acestea reprezentau prăbuşirea tragică prin care trecuse familia sa în exilul din Constantinopol.

Între anii 1737 şi 1738 s-au pictat în paraclisul de nord al Bisericii "Sf. Nicolae" din Şcheii Braşovului, pe boltirea pronaosului, 13 scene din Apocalipsă. Zugrăvirea acestui paraclis aminteşte nu numai de sfârşitul domniei lui Constantin Brâncoveanu, ci şi de viaţa zbuciumată a creştinilor ortodocşi din Transilvania. Biserica a fost construită prin dania domniţei Ancuţa, una dintre fiicele lui Constantin Brâncoveanu, refugiată în Braşov, şi din fondurile strânse de la românii ortodocşi care rezistaseră unirii cu Roma de sub stăpânirea habsburgică.

În Oltenia, odată cu încetarea acţiunii de prozelitism a Bisericii Catolice, în Biserica "Buna Vestire" din Râmnicu Vâlcea, pridvorul a fost decorat în anul 1747 cu 12 scene din Apocalipsă, desfăşurate deasupra arcadelor, iar pe peretele de răsărit, cu scena Judecăţii de Apoi.

Tot în oraşul Râmnicu Vâlcea, în anul 1753, în paraclisul episcopiei s-au pictat în pridvor, pe semicalotele de sud, nord şi timpanul de vest, 10 scene din programul iconografic al Apocalipsei. Pictura paraclisului poartă semnătura zugravului Grigore, acelaşi care zugrăvise, cu 15 ani în urmă, paraclisul din Scheii Braşovului.

Între 1786 şi 1787, în pridvorul Bisericii Icoanei s-au pictat 16 scene din Apocalipsă, inclusiv scena Judecăţii de Apoi.