Emil Cioran şi „admirabila” limbă română

Dacă filosoful şi scriitorul Emil Cioran (1911-1995) a scris pagini întregi în care reneagă rădăcinile sale valahe şi spune că românii au dormit ca plantele o mie de ani, în schimb, către limba română pe care a abandonat-o pentru cea franceză revine după treizeci de ani cu o mare încântare.

Născut la Răşinari, judeţul Sibiu, în 1911, ca fiu al preotului ortodox Emilian Cioran (ulterior protopop de Sibiu), Emil Cioran s-a format la Universitatea din Bucureşti, unde a fost coleg de generaţie cu Constantin Noica şi Mircea Eliade, avându-i profesori pe Nae Ionescu şi Tudor Vianu. Generaţia ʼ27, din care făcea parte, influenţată de curentul existenţialist, a dezvoltat din acesta o ramură românească, numită „trăirism”. Dincolo de idealurile comune cu tinerii din generaţia sa, Cioran s-a distins între aceştia prin spiritul său gata să nege formele culturale închegate sau, mai bine-zis, osificate în sistem. Destul de repede avea să se dezică şi de filosofia de sistem, universitară, considerându-se un „filosof privat”.

În 1934 i-a apărut prima carte, „Pe culmile disperării”, distinsă cu Premiul Tinerilor Scriitori Români, urmată de alte patru cărţi, care au stârnit opinii dintre cele mai diverse, de la admiraţie la respingere.

A primit o bursă de studii la Berlin, a revenit în România, a predat filosofia la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, pentru ca, din 1937, să nu se mai întoarcă în ţară. Filosoful sau, cum mai este numit, moralistul Cioran s-a stabilit la Paris, în Cartierul Latin, unde a dus o existenţă modestă, trăind până spre sfârşitul vieţii în voită izolare, în sensul unei respingeri a tot ce este ieşire publică în calitate de scriitor, refuzând interviurile, mediatizarea şi premiile. Din acest moment, Cioran publică numai în limba franceză, atingând un rafinament al limbii mult admirat de elita noii ţări. Apropo de ţară, dacă în România a devenit „trădător” şi a fost interzis ca scriitor de către autorităţile comuniste, în schimb, n-a cerut niciodată cetăţenie franceză, rămânând un apatrid. Aceasta rezona şi cu crezul său: „Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?”

Operele sale stârnesc şi în Franţa controverse de idei, dar, lucru rar pentru un scriitor venit din estul Europei, are parte de o unanimă recunoaştere, chiar în ciuda neimplicării sale sociale şi politice. În 1949 i-a apărut la celebra editură Gallimard prima carte în franceză, Précis de décomposition (Tratat de descompunere), distinsă cu premiul Rivarol, singurul acceptat de autor. Nu numai că nu mai scrie în limba română, ci consideră că ar fi şi „primejdios” să mai vorbească limba maternă. Interlocutori pentru o limbă română de fineţe ar fi avut, se întâlnea adesea cu prietenii săi, Eliade şi Ionescu. Paradoxalul Cioran se entuziasmează după ani şi ani, când reciteşte „Luceafărul” lui Eminescu şi scrie despre asta în scrisorile către prietenul din ţară, Arşavir Acterian.

Când Constantin Noica îi expediază o revistă cu fragmente din studiul său despre „rostirea românească”, îi răspunde printr-o apologie a limbii române: „Admirabilă această limbă a noastră, a ta în special! În zadar caut în limbile de «circulaţie» un echivalent la «părelnic». (...) Cobori în adâncurile «rostirii» noastre şi asta-i foarte important. (...) Această limbă (de care atât de mult aş dori să mă despart!) are o conştiinţă de sine aproape «agresivă», fiind în acelaşi timp capabilă să vrăjească, încât în cele din urmă cazi răpus, fără putere, pradă farmecului ei”.

Cioran, care spunea adesea: „O limbă în care ai încetat să mai scrii te apasă ca un trup mort”, îi scrie lui Noica referitor la geniul lui Eminescu: „E de la sine înţeles că îţi împărtăşesc admiraţia pentru acest geniu care nu încetez să mă mir cum de a putut să apară printre noi. M-aş exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu nea­mul nostru ar fi neînsemnat şi aproape dispreţuit...”

Pe lângă toate acestea ne amintim, desigur, părerea sa exprimată adesea că a asculta Evanghelia în franceză i se pare ceva ridicol şi că numai în limba română aceasta sună cu adevărat profund.

În anii ʼ80, când părintele Dumi­tru Stăniloae l-a vizitat la Paris - ei se cunoşteau bine din perioada sibiană, familiile lor se vizitau şi erau în relaţii de prietenie - şi i-a oferit volumele traduse din Filocalia, Cioran s-a minunat din nou de frumuseţea limbii române. I-a trimis apoi următoarele cuvinte scrise: „Filocalia este un monument capital în istoria limbii noastre. În acelaşi timp, ce lecţie de profunzime pentru un neam nefericit şi uşurelnic! Din toate punctele de vedere, o astfel de operă este chemată să joace un rol considerabil. Sunt nespus de mândru că vă cunosc de mai mult de o jumătate de veac”.

Un altfel de portret

Între cărţile scrise despre opera lui Emil Cioran se află admirabila lucrare a academicianului Eugen Simion, „Cioran, o mitologie a nedesăvârşirilor”, apărută la editura Cartea Românească Educaţional (2021), şi care dezvăluie noi faţete ale gândirii celui care a părăsit Coasta Boacii, loc asimilat cu un paradis pierdut, pentru a se instala în centrul Parisului. De acolo, din modestul apartament parizian, excesul de conştiinţă, provocat şi de insomnia sa cronică, dar şi cultivat anume, a dat omenirii un mod paradoxal şi contradictoriu de a vedea existenţa umană. Citit fragmentar, Cioran poate provoca o inflamare a spiritului românesc, anumite pagini şi aserţiuni scoase din context pot insulta spiritul creştin orto­dox, dar citit şi judecat în ansamblu, inclusiv din perspectiva scrisorilor trimise (peste 1.000!), Emil Cioran nu mai apare nici drept intelectualul care îi detestă pe cei de un neam cu el, nici ca un necredincios, iar ateu în nici un caz. În ultimă instanţă, din multele sale preocupări concrete faţă de cei din familie şi de prieteni, reiese portretul unui Cioran profund uman, chiar creştin în gesturi şi atitudine. Ampla analiză a criticului literar Eugen Simion oferă nu numai o lectură extrem de captivantă, ci şi o invitaţie de a-l reconsidera pe Emil Cioran din multe perspective.