Filmul românesc la ora evaluării

S-au împlinit anul trecut zece ani de când Cristi Puiu ieşea pe ecran cu lung- metrajul său "Marfa şi banii", film foarte lăudat, care a pus bazele, cum spunem acum, ale noului cinematograf românesc. Explozia de producţii din acel moment încoace nu s-a lăsat aşteptată. Am avut multe filme, dar oare chiar toate merită aprecierea noastră?

Un deceniu care a reformat filmul românesc, intoxicat de un anume tip de superproducţie istorică, marca Sergiu Nicolaescu, dar în egală măsură captiv şi unor clişee care veneau pe filiera Veroiu-Piţa. Se ştie că după 1989 aceşti doi regizori nu s-au mai remarcat la nivelul pe care-l aşteptam. Filmul lui Mircea Veroiu despre craii de curtea veche a fost o decepţie, iar "Hotel de lux" al lui Dan Piţa, deşi încununat de un premiu important, a stârnit reacţii dintre cele mai controversate. Filmul românesc, ca şi teatrul, ca şi literatura, avea nevoie de o schimbare fundamentală de direcţie pentru a fugi dintr-o fundătură unde-l condamnaseră comandamentele "epocii de aur". S-a nimerit ca deschizător de drum să fie tânărul pe atunci Cristi Puiu care, beneficiind de mâna unor actori ca Răzvan Vasilescu şi Dragoş Bucur, a făcut un film simplu, dar incisiv, necesar pentru renaşterea cinematografiei autohtone. Se poate spune că noii cineaşti români au preluat de la "bătrânul" Daneliuc ce e era de preluat şi au dus mai departe experienţa artistică a acestuia. Două filme stau astfel la temelia noilor producţii, ambele din siniştrii ani '80, "Proba de microfon" şi "Croaziera", acestea sunt peliculele de un potenţial subversiv remarcabil, care atunci au sfâşiat mucavaua de pe ochii noştri şi ne-au silit să privim o realitate bine cunoscută, dar filmată de geniul unui artist, Mircea Daneliuc. După 1989, acelaşi regizor s-a zbătut ca un leu pentru a-şi menţine numele pe primul plan, dar treptat a înţeles că trebuie să se retragă. Cumva, vremea lui trecuse. Pe prima scenă urcau nume necunoscute precum Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Nae Caranfil, Cornel Porumboiu, Radu Muntean, Marian Crişan, Călin Netzer, Constantin Popescu şi alţii. Fenomen similar cu ce s-a întâmplat în literatură unde nume grele ca Breban sau Buzura au fost devansate de autori precum Aldulescu sau Daniel Bănulescu, ieşiţi cu furie şi vehemenţă din mâzga nouăzecismului pe care-l risca să-l asfixieze maculatura gazetăriei.

Succesul mare l-a obţinut însă Cristian Mungiu care, după "Occident", nivel pe care părea că nu-l va depăşi, a venit pe piaţă cu "4,3,2", laureat cu Palme d'Or în mai 2007, ceea ce echivala cu un veritabil Nobel pentru filmul românesc. Cu alte cuvinte, nu anii '90 au adus schimbarea necesară în cinematografia noastră, ci anii 2000. Ne amintim că primii ani de după revoluţie au fost dominaţi de Lucian Pintilie cu "Balanţa", peliculă mult aşteptată, şi "De ce bat clopotele, Mitică?". Lucian Pintile a mai făcut apoi un film despre mineri, "Prea târziu", după un scenariu de Răzvan Popescu, dar şi în cazul lui cumva timpurile erau înaintate. Duhul timpului cerea altceva pe care el, în pofida talentului viguros, nu-l mai putea da. Aşadar, noul film românesc a apărut în clipa în care cei vechi şi mari băteau în retragere. Dar, cum întrebam la început, oare tot ce s-a făcut timp de zece ani este chiar valoros? Nu cumva şi aici au început să se strecoare locurile comune, să domine clişeele, autenticitatea să lase loc unui manierism parazitar? Răspunsul este afirmativ. Filmul românesc actual a ajuns să fie sufocat tocmai de ceea ce la începuturi l-a propulsat. S-a întâmplat următorul fenomen. O calitate iniţială, în timp, prin erodare şi suprasolicitare, ajunge defect. Senzaţia aceasta am avut-o vizionând anul trecut în toamnă pelicula lui Constantin Popescu "Principii de viaţă", cu un Vlad Ivanov în rolul principal debordant, dar atât. Exploatarea până la saturaţie a cotidianului împinge filmul în zona stereotipiilor fatale. Nu-i vorbă că nici "Aurora" a lui Cristi Puiu nu a fost ce aşteptam, ca şi "Marţi după Crăciun" a lui Radu Muntean, doar "Medalia de onoare" a lui Călin Peter Netzer a făcut, cum se spune, toate paralele şi ne-a dovedit că totuşi această direcţie nu este întru totul epuizată. Totuşi... Şi acum vine întrebarea care mă frământă de mai multă vreme. De ce în aceşti zece ani, în ciuda realizărilor incontestabile, cineaştii noştri mai mult sau mai puţin tineri nu au făcut nişte filme ca "Ostrovul" lui Pavel Lunghin sau ca "Întoarcerea" de Andrei Zviaghinţev? Şi dacă numele ruseşti supără, haideţi spre Occidentul nordic şi să privim în curtea lui Lars von Trier, unde o capodoperă ca "Breaking the waves" e greu să fie prea lesne întrecută, sau tocmai în sudul hispanic al lui Almodovar, Medem şi Amenabar, care au dat nişte filme, dacă ar fi să amintesc "Marea dinăuntru", "Haotica Ana" şi "Carne tremola", absolut năucitoare faţă de care, din păcate, "marfa" noastră rămâne subţirică. Se repetă iarăşi un fenomen pe care în tinereţe nu-l înţelegeam când bunăoară polonezii, prin Wajda, Zanussi şi Kieslowski, ieşeau pe piaţă cu nişte pelicule emoţionante, şi nu neapărat anticomuniste, iar noi lucram ştim bine cum. Libertatea până la urmă este interioară şi nu are nici o legătură cu cenzura. Problema este aceasta: în ce direcţie îţi manifeşti libertatea? Spre cer sau invers către neant?