Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Ioan Alexandru, o nouă evaluare

Ioan Alexandru, o nouă evaluare

Un articol de: Dan Stanca - 03 Mai, 2011

Anul acesta, Ioan Alexandru ar fi împlinit 70 de ani. Dar el nu mai este în viaţă de la mijlocul anilor '90. Sfârşitul lui prematur a favorizat multiple speculaţii, dar înainte de orice trebuie să vedem grabnica lui plecare dintre noi ca un semn al jertfei şi al arderii întru o remarcabilă poezie creştină şi patriotică.

Dan C. Mihăilescu, în volumul de mare succes "Cărţile care ne-au făcut oameni", nu omite să aşeze poezia lui Ioan Alexandru între lecturile obligatorii pentru formarea noastră. Ioan Alexandru este astfel alături de Shakespeare şi Dostoievski, de Cioran şi Marguerite Yourcenar. Este o mare cinste pe care aceia care nu l-au prea suferit pe poetul imnelor o pot sancţiona cu asprime. De partea cui este adevărul atunci? De partea lui Dan C. Mihăilescu sau a celor care în general nu i-au agreat pe şaizecişti şi au făcut (fac) tot ce le stă în putinţă pentru a-i minimaliza? La urma urmei, nici Nichita Stănescu, la un moment dat, nu a scăpat de un tratament similar. Obsesia unei părţi a criticii noastre de-a-i arunca din literatură pe aceia care imediat după anii cincizeci au încercat să facă ceva novator în lirica română este profund nocivă. Nu contează că în locul lui Nichita Stănescu îl punem pe Gellu Naum, iar în locul lui Ioan Alexandru pe Leonid Dimov. Fiecare are locul lui sub soare şi în nici un caz denigrându-i pe unii nu-i avantajezi pe alţii. Ioan Alexandru a fost şi el o victimă a acestui mod de-a vedea lucrurile. Dar timpul a trecut şi ceea ce este important ajunge să fie spălat de murdării şi străluceşte oricum. Este şi cazul unei poezii din care tinerii de acum au ce învăţa.

Un predicator

Există obiceiul de-a tăia opera lui Ioan Alexandru în două, după cum şi numele său mai întâi era Ion, adaosul unui "a" fiind special pentru a marca schimbarea atitudinii sale lirice. Fără a fi un deosebit cunoscător al celor scrise de-a lungul vremii de poet, nu sunt de acord cu tăierea aceasta, cu pretinsa ruptură. Poetul a fost întotdeauna unul şi chiar şi acelaşi. Anumite teme au fost reluate, adâncite, rafinate, dar în nici un caz înlocuite de altele, după cum între poet şi profesor există o perfectă omogenitate. Cine l-a auzit pe Ioan Alexandru cum vorbea la facultate pe marginea unor texte din Vechiul sau din Noul Testament nu a putut să nu fie impresionat de un suflu extraordinar, pe care nici un profesor contemporan lui nu-l avea. Poetul oficia acolo în faţa studenţilor o adevărată liturghie a pathosului, a credinţei nedrămuite, a dăruirii către ceilalţi a ce avea el mai bun în minte şi în suflet. Revărsarea de duh venită dinspre Ioan Alexandru către auditoriul său corespundea aceleia a unui predicator. El nu vorbea oricum, ci predica în sensul cel mai bun pentru a face cuvântul să intre în noi şi să ne ilumineze. Altfel spus, nimeni nu pleca de la cursurile şi seminariile sale aşa cum intrase. Era modificat, era schimbat, era îmbunătăţit. De aceea organele nu i-au mai văzut cu ochi buni prestaţiile. Academismul care pe vremea lui Ceauşescu dobândise o anumită independenţă cu condiţia să nu spună mai mult decât trebuie, prin infiltrarea lui Ioan Alexandru risca să se transforme în altceva. Poetul putea fi suspectat că face pledoarie religioasă, ceea ce nu putea să convină unui stat ateu, fie şi ferit de excesele anilor cincizeci. Ioan Alexandru, atât în calitate de poet, cât şi în aceea de profesor, nu avea însă cum să rămână într-un stadiu impersonal, neangajat.

Bătălia dintre cuvinte şi Cuvânt

El credea în poezie aşa cum credea în cuvântul Domnului. Dacă acesta nu-i schimbă pe oameni, atunci la ce bun? Analog, dacă poezia nu mută ceva în sufletul nostru nu e oare doar simplă înşirare de cuvinte? Bătălia dintre cuvinte şi Cuvânt este de altminteri una din mizele secrete ale destinului lui Ioan Alexandru. A scris enorm, dar speranţa lui era Cuvântul. De aceea a-l compara cu Adrian Păunescu mi se pare o mare greşeală. Chiar dacă pe vremuri circula o anecdotă privitoare la uşurinţa celor doi de-a versifica, diferenţa între ei este colosală. Între Cenaclul Flacăra păunescian şi catedra lui Ioan Alexandru distanţa este, conform unei vorbe celebre, ca de la un câine la Constelaţia Câinelui. Şi poezia lor intră în aceeaşi ecuaţie a deosebirii. Patriotismul lui Păunescu, de care s-a făcut atâta caz la funeraliile sale, era pur militantism, al lui Ioan Alexandru stă sub veghea duhului. Pământul lui Păunescu este ambalat în tricolor, al lui Ioan Alexandru cunoaşte lumina transfigurării. De la goarna paşoptistă la Schimbarea la faţă, măsurăm aceeaşi distanţă amuţitoare.

Egal mereu cu sine

O întrebare legitimă: a exagerat Ioan Alexandru luând pe rând toate regiunile ţării şi dedicându-le imne? Poetul de odinioară, înfiorat de viziuni, nu s-a transformat cumva într-un oştean al naţionalismului comandat de la centru? Cei care nu i-au mai apreciat ultima parte a creaţiei pot avea dreptate doar cu condiţia de-a-i opune poetului un alt mod de-a face poezie sacră. Evident, exemplul care-mi este cel mai îndemână se cheamă Daniel Turcea, despre care am mai scris, dar acela era o sublimă excepţie. Nu se pot naşte doi Daniel Turcea. Asistăm la trasarea unei alte diferenţe, aceea dintre mistic şi creştinul care se adresează obştei. Ioan Alexandru a înţeles la sfârşit că are o datorie uriaşă faţă de poporul său. Ştia că neamul românesc a fost îndobitocit în ultimele decenii, pradă celor mai otrăvitoare măsluiri, şi de aceea se cuvine trezit la viaţă întru Hristos. El nu s-a mai gândit la sine, ci la comunitatea căreia îi aparţinea. Spre deosebire de el, Turcea era un individualist în sens mistic, lucrând spre proprie mântuire. Unul dorea mântuirea laolaltă cu tot neamul, celălalt, desprins de lume şi de pământ, călătorea deja spre cer, depăşind vămi dureroase.

După 1989, Ioan Alexandru a fost senator PNŢCD. Era o poziţie de unde îşi închipuia că va putea face mult pentru ţară. După cum bine se ştie, s-a amăgit. El a mai dorit ca pe zidul Parlamentului să fie aşezată crucea. Spera cu aceeaşi naivitate că va putea să îmbuneze o haită care încă de pe atunci era formată în cea mai mare parte din ticăloşi. A înţeles însă repede cum stau lucrurile. Călătoriile lui în SUA dinainte de moarte au fost interpretate în fel şi chip. S-a spus că a renunţat la credinţa strămoşească, atras de mirajele sectanţilor. Nici vorbă de aşa ceva! Egal mereu cu sine, Ioan Alexandru s-a lăsat călăuzit doar de Dumnezeu. A iubit mai mult duhul decât hârtia, chiar dacă aceasta i-a fost linţoliu.

Psalm

Oriunde plec Tu eşti

mereu cu mine

Unde-aş fugi să nu

pot fi ajuns

Sunt singur e noapte vin

să mă ruine

Nelegiuri cu câte te-am străpuns

De faţa Ta nimic nu

mă ascunde

Oriunde cer azil sunt prigonit

Oceanul nu are îndestule unde

Să-mi dea odihna nemărturisit

Nici lacrimile nu mă

mai încearcă

De teama Ta şi ele-au amuţit

Poruncă-ai pus în toate

să mă-ntoarcă

Să mă predea unde

te-am pângărit

Ştiu că o faci din mila Ta

cea mare

Ce nu îţi dă odihna să mă uiţi

Să-mi treacă zilele fără lucrare

Cu faţa Ta de-acuma

mă confrunţi.