O nouă carte despre experiența detenției comuniste

Prin lucrarea „Și dincolo de gratii. Jurnal”, la salba autorilor români de memorii din temnițele comuniste se adaugă și diaconul profesor Teodor V. Damșa, un trăitor în voluptatea supliciului și martor al exterminării elitei intelectuale românești.

Apărută la Editura David Press Print din Timișoara, în cadrul Colecției „Studii și cercetări umaniste”, scrierea autobiografică a diaconului Teodor V. Damșa, „Și dincolo de gratii. Jurnal”, descoperită în mod inopinat în anul 2018, vede lumina tiparului, după mai multe decenii de la redactare, prin bu­nă­voința și osârdia preotului Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei. În cuvântul său introductiv, acesta men­țio­nează că lucrarea: „uitată zeci de ani în rafturile bibliotecii sale (n.r., Teodor V. Damșa), se înscrie în rândul prețioaselor mărturii documentare rămase de la foștii deținuți politici despre calvarul închisorilor comuniste” (p. 14). Ca atare, prin efortul unui con­frate, o con­semnare, aparent ve­tustă, a devenit o carte ce cuprinde între coperțile ei mărturisiri emoționante, necosmetizate de figuri de stil, despre anumite personaje și momente semnificative și sugestive ale unei istorii tumultuoase, trăită de mulți congeneri.

În predoslovia volumului, intitulată „Un fiu al temniței”, Înalt­preasfințitul Părinte Ioan, Mitropolitul Banatului, îl descrie pe autor drept „un cleric eliberat din temnița uitării”, ce „ne prezintă, sub forma unui jurnal, chipul unui român care nu l-a trădat niciodată pe Dumnezeu și care nu și-a trădat nici țara în care s-a născut” (p. 5), iar atunci când a fost trimis să slujească la altarul suferinței din mai multe centre de detenție, „a slujit tot în veșmântul de diacon al Bisericii Ortodoxe Române” (p. 6).

Jurnalul debutează cu descrierea unui moment decisiv din vara anului 1959, cu puternice rever­berații în viața singrafului, și anume: arestarea: „Și pentru că intelectualii prezentau cele mai puține garanții de loialitate față de regimul comunist, a început un val de arestări, cu motive mai mult fabricate, cu înscenări de procese la care s-au împărțit, cu dărnicie, zeci de ani de închisoare”. În a­cest context, printre arestați s-a aflat și Teodor Damșa, iar pretextul l-a constituit im­pru­dența de a face, în 1950, pe coperta unei cărți despre Dualitatea ateismului, însemnarea: „lucrarea conține câteva idei intelectuale”. La început, această faptă l-a catalogat drept ideologul organizației „Partidul vieții, sufletului și fericirii”; dar, cum acuzația nu putea fi susținută, a fost trecut la „omisiune de denunț”, căci trebuia, ca intelectual, să-și fi dat seama că era o lucrare dușmănoasă ­(p. 19). Astfel, în pofida faptului că nu se știa vi­novat cu nimic, această acuzație i-a deschis drumul calvarului, fiind condamnat la 10 ani de închisoare corecțională. 

În cei 5 ani de recluziune, din care mai multe luni petrecute în totală izolare, tânărul Teodor a primit nenumărate lovituri cu pumnii peste față și, cum nu era de ajuns, pe perioada anchetei, care a durat câteva luni, în timpul zilei, nu avea voie să stea decât în picioare sau pe marginea patului. Odată cu transferul de la Penitenciarul din Oradea la Jilava, el a cunoscut noi mijloace de ma­nipulare, implementate de ideologia comunistă. Represiunea, condițiile de coabitare de neimaginat împreună cu alte 30 de persoane încarcerate la un loc într-un perimetru redus ca dimensiuni, purtarea excesivă a aceluiași rând de haine timp de 1 an și 7 luni și faptul că celula era la 7 m sub pământ, închisoarea de la Jilava i-au produs o impresie sinistră indelebilă. În toți anii de detenție și nu numai, profesorul Teodor Damșa a fost con­știent că „umilința, înfometarea, izolarea de restul lumii făceau parte din ansamblul luptei împotriva demnității umane, împotriva deținuților al căror cel mai grav delict era acela de a gândi în alt fel decât dictatura” (p. 44). 

Dar greutățile, privațiunile și invectivele nu au luat sfârșit odată cu eliberarea din închisoare, ci au continuat sub diverse forme, mai ales că „un fost deținut politic trebuia să simtă că e marcat de anii de detenție” (p. 57). Experimentul temnițelor, teroarea, extorcarea și interrelaționarea cu diverși oameni insidioși l-au urmărit în tot restul vieții. Cu toate acestea, numai credința în Dumnezeu l-a ajutat să surmonteze cu succes orice criză sau lacună identitară. Pentru el, celula a devenit, în mod apriat, un tropos sacrosanct ce l-a plămădit, pentru a deveni un teologhisitor, nu numai prin tăcerea suferinței asumate, ci și prin afirmarea lucrării lui Dumnezeu în orice context, oricât de restrictiv ar fi fost. 

După jurnalul propriu-zis, volumul cuprinde o anexă, alcătuită din patru poezii semnate de autor, urmată de o serie de fotografii din adolescență, din timpul studenției, dar și din anii când a fost îmbisericit la Parohia Timișoara-Iosefin, slujind în Biserica „Nașterea Maicii Domnului”. Pe lângă fotografii, partea dedicată iconografiei cuprinde mai multe diplome de studiu, precum și diverse adeverințe emise de unitățile de învățământ unde a activat ca profesor de limba română. Această ultimă parte se încheie cu trei imagini scanate ale manuscrisului original, cu scrierea olografă a părintelui Teodor Damșa.

În concluzie, cartea „Și dincolo de gratii. Jurnal” imortalizează o multitudine de stări interioare, reprezentând un ansamblu de amintiri și chiar o lecție de viață pentru omul de astăzi tot mai indolent față de chinurile semenilor lui care au luptat contra unui regim totalitar, ce dorea să reprime, prin violență, aspirațiile spre libertate și democrație. În altă ordine de idei, lucrarea este o cartografie nu a unui om venetic, ci a unui suflet itinerant, înzestrat cu sagacitate, care a urmărit să-și asume, în orice context, prezentul, oricât de dur ar fi fost, și să-și păstreze ingenuitatea, demnitatea, frumu­sețea și echilibrul sufletesc. De altfel, aceste atribute ce reprezintă, în opinia sa, o condiție sine qua non pentru natura umană, creată „după chipul lui Dumnezeu” (Facere 1, 26-27), se regăsesc și în opera lui poetică: „... nu uita că timpul zboară/ Și că viața nu se-ntoarce s-o trăiești a doua oară.../ Ce-ai gândit în veci rămâne, ce-ai făcut, e prea puțin/ Și-o să-ți pară rău odată fiindcă n-ai trăit deplin./ Îți întinde înspre ceruri mâinile și Lui îi spune/ Că ființa ta întreagă vrei să fie-o rugăciune” (Memento).