Religia creştină în Franţa lui Napoleon

Om al secolului al XVIII-lea şi maestru al secolului al XIX-lea, restaurator al creştinismului în Franţa, libertin şi credincios, René de Chateaubriand a oscilat adesea între credinţă şi îndoială. Spirit contradictoriu, frământat de schimbări şi lupte interioare, autorul "Geniului creştinismului" a avut curajul de a face apologia credinţei într-o vreme când societatea franceză se îndrepta spre disoluţie.

Ieşită din haosul revoluţionar la începutul secolului al XIX-lea, Franţa era dezorganizată social şi slăbită economic. Pretutindeni se vedeau rămăşiţele bisericilor şi mănăstirilor distruse, pentru că Voltaire şi alte spirite iluministe avuseseră iscusinţa să facă din necredinţa religioasă o modă.

"Trăim vremuri în care este nevoie de multă îngăduinţă şi răbdare. Religia este atacată cu toate armele, iar creştinismul, socotit un sistem barbar a cărui prăbuşire aduce eliberarea oamenilor, progresul ştiinţelor, dulceaţa traiului şi eleganţa artelor", descria François-René de Chateaubriand pe la 1800 spiritul epocii în care trăia. Franţa revoluţionară avea un aspect monstruos. Castele dărâmate, clopotniţe fără clopote, cimitire fără cruci, pe de o parte, şi lume dansând în muzică de clarinete, viori şi tobe, pe de altă parte. Ghilotinele din pieţe, încă stropite de sânge stăteau acum liniştite.

Contestările şi batjocura la care era supusă Biserica a născut o contrareacţie în acea vreme prin operele unor scriitori, între care şi lucrarea "Geniul creştinismului" a lui Chateaubriand. În introducerea cărţii sale, autorul considera că nu ereticii, sofiştii şi oamenii frivoli care distrug totul râzând trebuie împăcaţi cu religia, ci lumea pe care ei o minţeau. Creştinismul nu amână fericirea şi luminarea neamului omenesc pentru o altă lume şi viaţă, ci mărturiseşte că diferenţa dintre traiul nostru pământesc şi cel de dincolo de mormânt este demnă de luat în seamă. Obiectul esenţial al autorului era de a arăta că religia creştină poate să înfrumuseţeze viaţa omului, poate inspira arta şi poetica.

"Am plâns şi am crezut…"

Moartea mamei l-a tulburat profund pe Chateaubriand. Ea renunţase la tot ce avea pentru a-şi ajuta fiul în momentele grele, îndurând ca o sfântă sărăcia şi chiar închisoarea. Gândul că putuse otrăvi această bătrâneţe tristă îl sfâşia. Mai era şi necredinţa care îi măcina inima. "Sunt înclinat câteodată să cred în nemurirea sufletului, dar apoi raţiunea mă împiedică să o accept. Să nu dorim să supravieţuim rămăşiţelor noastre; să murim cu totul, de frică să nu suferim dincolo. Viaţa noastră de pe pământ trebuie să înăbuşe în noi dorinţa de a dăinui."

Negarea nemuririi sufletului era o problemă uşoară când se punea într-un mod abstract, dar când a venit vorba de fiinţa pe care ai iubit-o, lucrurile s-au complicat. Dar să-l lăsăm pe Chateaubriand să povestească: "N-am cedat, recunosc, unor ascunse lumini supranaturale; convingerile mele au izvorât din suflet; am plâns şi am crezut…"

Era o mărturisire sinceră, dar lupta dintre credinţă şi îndoială continua să se ducă înăuntrul său. "Când roadele religiei s-au ivit pentru prima dată în sufletul meu, am înflorit ca un pământ virgin care, odată defrişat, dă prima recoltă. Apoi s-a abătut asupra lui un vânt rece şi aspru, şi pământul s-a uscat. Cerul s-a milostivit şi i-a trimis roua cea umedă; apoi vântul a suflat din nou. Această alternare de îndoială şi de credinţă a făcut din viaţa mea un amestec de disperare şi bucurii de nedescris."

"Geniul creştinismului" este lucrarea dogmatică a lui Chateaubriand. El însuşi rezumă astfel gândirea sa: "Din toate religiile care au existat vreodată, religia creştină este cea mai poetică, cea mai umană, cea care promovează libertatea, cea mai deschisă artelor şi literelor. Lumea modernă îi datorează totul, de la agricultură până la ştiinţele abstracte, de la spitalele construite pentru cei necăjiţi până la templele ridicate de Michelangelo şi pictate de Rafael. Nu există nimic mai dumnezeiesc decât morala sa, nimic mai iubit, nimic mai solemn decât dogmele lui, învăţătura şi cultul creştin, creştinismul încurajează geniul, purifică gustul, dezvoltă tendinţele spre virtute, dă vigoare gândirii, oferă forme de exprimare nobile scriitorului şi modele desăvârşite artistului."

Fără creştinism, naufragiul societăţii şi al spiritualităţii ar fi fost total, fiindcă "dacă am presupune o clipă că ordinea politică a fost mai bună decât cea a secolului al XIX-lea, ordinea morală nu s-a apropiat niciodată de cea pe care creştinismul a statornicit-o de-a lungul timpului. Şi cum în cele din urmă morala constituie baza tuturor instituţiilor sociale, câtă vreme vom fi creştini nu vom atinge niciodată starea de depravare a antichităţii".

Pe drumul de la monarhie la republică

François-René, viconte de Chateaubriand, s-a născut la Saint Malo, oraş din vestul Franţei, în 4 septembrie 1768. A fost un strălucit reprezentant al reacţiunii împotriva ideilor Revoluţiei Franceze şi cea mai pregnantă figură a literaturii franceze din timpul Primului Imperiu. Temperamentul său poetic a fost hrănit în copilărie de influenţe deosebite venite din partea părinţilor săi, reţinerea misterioasă a tatălui său, evlavia fără margini a mamei sale, tradiţiile vechii sale familii, poveştile şi obiceiurile izolatului district breton unde se născuse, iar peste toate, solemnitatea şi nemărginirea oceanului învecinat. Deşi la început a fost sortit unei cariere în marină, pentru un timp a crezut el însuşi că este chemat să îmbrăţişeze haina preoţească, dar în final a obţinut comanda ca locotenent al unui regiment în Navara, dislocat atunci în Cambrai. Între timp, tânărul ofiţer petrecea mai mult timp în Paris, unde locuiau sora şi fratele său. După căderea monarhiei, în anul 1791, el se îmbarcă pentru America. Totuşi, când regele Ludovic al XVI-lea a fost arestat la Varennes, Chateaubriand a crezut că este de datoria sa să pună sabia în slujba regalităţii imperiale şi s-a întors în Franţa.

S-a căsătorit, a emigrat, a intrat în armata Bourbonilor, a fost rănit şi abandonat în timpul expediţiei împotriva Thionville-ului şi a izbutit să scape în Anglia în 1793.

Aici a locuit la Londra în cea mai neagră mizerie, fiind incapabil să se întoarcă în Franţa până în 1800, şi chiar atunci sub un alt nume.

"Geniul creştinismului", apărută la Paris în 1802, l-a făcut curând după aceea celebru, şi Napoleon Bonaparte l-a numit secretar la Ambasada din Roma şi apoi ministru la Valais, Elveţia, un post din care a demisionat chiar înainte de a-l ocupa. Acceptat să intre în Academia Franceză pentru a ocupa locul vacant în urma morţii lui Marie Joseph Chenier, el a refuzat, în ciuda rugăminţilor stăruitoare ale lui Napoleon să ascundă părerea sa despre ideile revoluţionare ale predecesorului său, iar acesta a întârziat primirea sa în Academie până după căderea Imperiului. Din acel moment, el s-a aruncat în luptele politice. Viaţa sa politică poate fi împărţită în trei părţi distincte: perioada regalistă până în 1824, perioada liberală până în 1830, perioada regală şi ideal republicană, între 1830 şi moartea sa.