Reversul avangardei

Avangarda, termen adulat de unii, rejectat de alţii, poate fi privit acum cu o detaşare înţeleaptă, desluşind în evoluţia sa toate acele faţete care în egală măsură ne-au entuziasmat, dar şi ne-au decepţionat. Avangardismul este de aceea o figură ambivalentă, pe care nu avem însă cum s-o secţionăm.

Avangarda la noi, dar şi în Europa, este evident în legătură cu marile prefaceri aduse de secolul XX. Moartea simbolică a reginei Victoria la 1900 a însemnat, cum bine se ştie, sfârşitul unei epoci de stabilitate nu doar în plan economic financiar, ci şi în plan etic şi estetic. În România, acelaşi sfârşit poate fi simbolizat de moartea lui Carol I, în 1914, care a trecut în lumea cealaltă cu inima grea văzând că ţara merge într-o altă direcţie decât cea visată de el. Avangarda este determinată, dar şi determină schimbări în mentalitatea şi moravurile oamenilor. Chiar dacă grosul populaţiei pare insensibil, existenţa unui grup pururi neliniştit are consecinţe asupra vieţii în ansamblul ei.

Nu ştim dacă la ora actuală mai avem avangardă în sensul tare al cuvântului. De altminteri, una din caracteristicile postmodernismului este aceea de-a absorbi orice şi de-a neutraliza orice contradicţie. În manşonul de pâslă postmodernist nu mai riscăm să ne ciocnim de muchii tăioase şi nu mai auzim ţipete dizarmonice. În general lumea contemporană vrea să rezolve tot ceea ce poate fi sursă de conflict, dar şi tot ce e viu şi palpitant. România interbelică însă, dar şi cea din primii ani de după război, nu părea deloc supusă. Fermentul înnoirii şi al negării agita numeroase spirite, iar cei care nu se lăsau antrenaţi de un asemenea curent puteau fi lesne dispreţuiţi. Avangarda îşi pune în evidenţă ambivalenţa tocmai fiindcă funcţionează ca un barometru indicând stagnarea, dar scăpată de sub control conduce spre maxima dezintegrare. De aceea spunem că spiritul avangardist este perpetuu revoltat şi nemulţumit, antiburghez şi antimonarhic, internaţionalist, refuză tradiţia şi vrea cu orice preţ să şocheze. De aici pleacă cele mai criminale excese care duc volens nolens spre disoluţie. Un avangardist pursânge, nedispus să facă nici o concesie, este ca un revoluţionar pentru care revoluţia nu are cum să ia sfârşit. Avangarda perpetuă este revoluţia perpetuă care va tăcea doar în momentul în care peisajul din jur va fi ocupat numai de ruine sau nici măcar de acestea, ci va fi un pustiu absolut. Avangardistul, din prea multă insatisfacţie şi nelinişte, ajunge să se sufoce el pe el însuşi. Neputând să-şi ia nici un răgaz, imprimă lumii un dinamism extrem de primejdios. Când la începutul anilor â90 dinspre aripa conservatoare a intelectualilor noştri a pornit consideraţia că diavolul e cel mai mare avangardist, formula aceasta spectaculoasă a fost luată în braţe de unii, dar mulţi au incriminat-o. Şi eu la vremea aceea m-am lăsat sedus de ea, pe urmă am privit lucrurile nuanţat.

Ariergarda spirituală

În felul acesta am înţeles că reversul avangardei este ariergarda. Avangarda inovează şi tensionează fantastic registrul formelor. Pentru aceia în cazul cărora universul se reduce la forme, inovarea este desigur singura soluţie atât de viaţă, cât şi de creaţie. Dar dacă păstrezi în inimă un grăunte duhovnicesc nu poţi să te laşi într-atât de mult corupt. De la sine te îndepărtezi de asemenea tentaţii şi navighezi către un alt port. Care este acesta: tocmai ariergarda spirituală. România a avut mari avangardişti. De la Urmuz la Gellu Naum, ei au trecut literele prin foc şi sabie şi au lăsat răni adânci din care au crescut însă flori fără pereche. Avangardistul, ca un cavaler al Apocalipsului, spintecă islazuri prăfuite şi cergi bătrâne pentru a descătuşa astfel energiile şi a pune în acţiune nervii biciuitori. Şi Cioran la vremea lui prin atitudini iconoclaste a fost un temut avangardist. Temerarii sunt avangardişti, obedienţii, tradiţionalişti. Aceasta este însă o distincţie superficială. Tocmai fiindcă omite aspectul esenţial al ariergardei spirituale. Cei care nu muşcă din ispita avangardei nu înseamnă că sunt fricoşi ori laşi. Dimpotrivă. Poate ei sunt cei mai curajoşi fiindcă nu se supun doar ordinii terestre, ci apără adevăruri înalte şi invizibile. Ariergarda, retrasă şi discretă, nu vrea să facă zgomot considerând că tot ceea ce e exclusiv exterior e şi perisabil. Formele se dezintegrează repede, gustul de asemenea se alterează, mutaţia valorilor estetice nu cruţă. De aceea ei nu aleg registrul mobil, fluctuant, instabil, ci caută tocmai ceea ce este stabil. Estetica pe care ei o slujesc este imuabilă, fără a fi inadecvată. I-am avut pe Tsara şi Voronca, pe Blecher şi Bonciu, dar de cealaltă parte erau Blaga şi Voiculescu, Sandu Tudor, poetul, şi alţii care au scris nu pentru a face impresie şi a fi cu orice preţ expresivi, ci fiindcă slujeau ordinea cerească. E drept însă că fără avangardă nu am avea progres, şi progresul, totuşi, orice ar spune fundamentaliştii, nu e demonic. Avangarda adevărată însă nu se desparte de tradiţie. Asta merită reţinut. Un eseist de anvergura lui T. S. Eliot a scris tocmai despre tradiţie şi inovaţie, socotind că orice salt în expresie trebuie să aibă acoperire în duh. Altfel ne mănâncă o altă inflaţie, mult mai periculoasă decât cea monetară.