Teatrul de idei al lui Horia Lovinescu

Se împlinesc la sfârşitul lunii trei decenii de când a plecat dintre noi Horia Lovinescu, dramaturg remarcabil care, în ciuda concesiilor făcute epocii în care a trăit, a rămas un spirit liber, îndrăgostit de idei. Provine din faimoasa familie a Lovineştilor, nepot al lui Eugen Lovinescu, văr primar cu Monica şi cu Anton Holban, frate bun cu filosoful  misterios Vasile Lovinescu. El însă a vrut să fie scriitor şi în felul acesta intrat în literele române.

 

Cine continuă să facă greşeala ca dintr-un spirit facil teribilist să bulverseze ierarhiile şi bunăoară în locul lui Nichita Stănescu să-l aşeze pe Gellu Naum, iar în locul lui Marin Preda pe Mircea Horia Simionescu ar trebui să se abţină în faţa lui Horia Lovinescu şi să-l lase să ocupe în continuare primul loc în ierarhia postbelică a dramaturgiei naţionale. Horia Lovinescu este adevăratul nostru dramaturg de după 1945, care-l bate de departe pe un Paul Everac sau pe un Aurel Baranga, mergând chiar până la Matei Vişniec. Piesele sale, nu foarte numeroase, au o excepţională calitate a verbului şi o tăietură aristocratică a personajelor. A făcut, cum am spus, concesii. Acestea erau ca de la sine înţelese. Dar chiar şi în piesa care l-a consacrat şi care i-a adus importante beneficii, „Citadela sfărâmată“, Horia Lovinescu nu a ocolit o anumită distincţie. Personajul Matei, interpretat de Emil Botta, nu este pur şi simplu satirizat ca un mistic decadent, ci are alura sa fermecătoare, călcată în picioare de noile vremuri, dar care în final se comportă precum un sublim neînţeles. Horia Lovinescu, se ştie, nu a avut de suferit de pe urma regimului comunist. Timp de 30 de ani, a condus Teatrul Nottara, ceea ce reprezintă o performanţă uluitoare în respectivele condiţii, dar şi în orice fel de condiţii. Într-un fel poate fi comparat cu Marin Preda, care ani la rând a condus editura Cartea Românească. Acestea au fost personalităţile de care regimul se temea să se atingă.  Spre deosebire de timpurile de acum, în care omul de valoare este în cea mai mare măsură desconsiderat, pe atunci, scriitori de anvergura celor citaţi nu puteau fi cu una, cu două zvârliţi în deriziune. Regimul, paradoxal, îi respecta. Horia Lovinescu a beneficiat de un asemenea privilegiu şi a plecat din această lume, la 66 de ani, cu sentimentul că a făcut tot sau aproape tot din ce i s-a dat să facă. Teatrul său, în ciuda draperiei realiste, este un teatru pur de idei şi care, pe de altă parte, sfidează ideologia. Am în vedere în primul rând piese precum „Cain şi Abel“, intitulată ulterior din cauza cenzurii „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă“, „Et ego in Arcadia“, „Moartea unui artist“. Sunt simple şi expresive. El nu a fost un dramaturg al absurdului şi în general nu a plătit tribut moştenirii lui Caragiale. Îl văd pe Horia Lovinescu drept un mare dramaturg european care moşteneşte filonul lui Ibsen şi, în consecinţă, scrie un teatru al dezbaterilor etice şi intelectuale. Recitiţi ce a scris, fiindcă, din păcate, teatrele noastre acum nu par preocupate de noi mizanscene ale operei sale, şi veţi observa calitatea înrudită cu simplitatea.

 

Să nu uităm că în tinereţe a fost îndrăgostit de opera lui Rimbaud, căruia i-a dedicat un eseu uluitor, apărut după mulţi ani de la redactarea din 1945, în 1981, la editura Univers. Horia Lovinescu era de fapt un poet care a ştiut ca prin viziunea dramaturgică să-şi echilibreze elanurile lirice. L-au interesat arcanele universului şi credea în acel Paradis unde măcar o dată în viaţă omului îi este dat să păşească. Piesele pe care le-am citat sunt melancolice şi, sfidând regimul în timpul căruia au fost concepute, pledează implicit pentru o lume a ideilor eterate. Intelectual pursânge, a trecut din această lume cu aerul aceluia dezamăgit pe care-l mai interesează doar nemărginirea. Pentru el cortina a căzut fără să facă zgomot, înfăşurându-i sufletul într-o mare enigmă. (Dan Stanca)