Un destin frânt

În fiecare an, ghioceii lunii martie ne aduc durerea amintirilor, pentru că în 1977 s-au ofilit sub dărâmături şi au stat pe mormintele celor pe care i-am pierdut atunci în câteva secunde de furie a naturii care n-a ştiut să aleagă. Au fost curmate destine a căror sclipire ar fi fost orbitoare. Dar n-a fost să fie aşa. Între aceste destine a fost şi cel al lui Tudor Dumitrescu, mult prea tânărul pianist şi compozitor care ar fi fost să fie purtătorul făcliei aprinse în muzica românească de către Dinu Lipatti.

Acum, după 34 de ani de la dureroasa pierdere a acestui copil al muzicii româneşti, a cărui maturitate profundă i-a ţesut legenda sfidând vârsta, să-l redescoperim sau, pentru cei foarte tineri, să-l cunoaştem pe Tudor Dumitrescu.

Credincios muzicii şi pianului său

S-a născut la 6 decembrie 1957. De la vârsta de 4 ani începe studii de vioară şi apoi de pian, avându-i ca profesori pe Lidia Cristian, Gh. Halmoş, Cella Delavrancea şi Dan Grigore. Studiile de teoria muzicii, armonie, contrapunct, fugă şi compoziţie le desăvârşeşte cu tatăl său, compozitorul Gheorghe Dumitrescu. De la vârsta de 7 ani concertează alături de orchestrele din ţară - Bucureşti, Cluj, Satu Mare, Craiova, Timişoara, Iaşi, Sibiu, Galaţi. Susţine recitaluri şi realizează înregistrări la radio şi televiziune. În străinătate concertează cu Filarmonica din Jena, Weimar, are un turneu în Polonia, participă la Festivalul "Interforum" din Ungaria şi concertează la Geneva. A fost distins cu Premiul I la Concursul Republican din 1973, cu Medalia de aur a Festivalului tineretului şi studenţilor de la Berlin, dar în 1974 obţine "Premiul tânărului interpret", decernat de Secţia de critică ATM. Şi toate acestea până la 20 de ani neîmpliniţi, curmaţi în acea seară de 4 martie 1977, care l-a găsit credincios muzicii şi pianului său până în cea din urmă clipă.

Portretul unui geniu

De la 4 ani studia pianul, scria poezie şi proză, picta; ştia foarte bine germana, învăţa să cânte şi la vioară... Acesta era Tudor. Spiritul său era avid după tot ce însemna spirit, citea mult, cu o curiozitate nestăvilită, cu nerăbdarea celor aflaţi în cursă cu timpul. "Inteligenţa lui era sensibilă la tot ce vibrează spiritual. Scria versuri în limba germană, citea din poeţii englezi şi desigur că anumite nuanţe diafane într-o nocturnă de Chopin i-au fost sugerate de poemele lui Shelley. Ceea ce-i caracteriza talentul erau o mare lealitate pianistică şi un bun-gust deosebit, cercetător sever al stilului. Nu cânta pentru o satisfacţie orgolioasă. Cânta pentru eliberarea muzicii din legăturile tăcerii", scria profesoara sa, Cella Delavrancea. Cuvintele distinsei doamne ne vor însoţi ori de câte ori vom încerca să regăsim imaginea lui Tudor, ca o oglindă pururea vie a tânărului artist. Şi dacă pătrundem în universul interpretărilor sale, trăim revelaţia unicului, irepetabilului, a inefabilului surprins în vibraţia tuşeului din lumini şi umbre. Înregistrările lui Tudor au frumuseţea stranie a experienţelor de viaţă netrăite, a iubirilor nespuse, a dragostei neîmplinite. Compozitorul se lasă a fi descoperit pentru că, scriind muzică, coboară în sine; iar de acolo, unde bogăţiile erau nemăsurate, a scos pentru noi atât cât i-au dat voie ursitoarele. Acest muzician, faţă de care îndeplinim o datorie sfântă, de suflet, prin cunoaşterea sa profundă, în fiecare din cele două lumi, interpretarea şi compoziţia, n-a putut disocia niciodată interpretul de creator. Pianul şi compoziţia aveau rădăcini comune în fiinţa sa, erau inseparabile în conştiinţa sa artistică.

Arta versului cântat

În firescul gândirii sale muzicale, compozitorul ne lasă să descoperim că poezia este ea însăşi muzică, o muzică a cuvântului, care se cere doar a fi surprinsă. Aici este arta versului cântat, atât de bine intuită de tânărul Tudor Dumitrescu, arta înveşmântării cuvântului în culoare muzicală, care nu e altceva decât atmosfera sonoră a imaginii poetice, în aşa fel, încât să nu ştii care s-a născut întâi, muzica sau poezia; un continuu fluid inseparabil, care topeşte toate delimitările într-o arhitectură sonoră. A lăsat lumii muzicale 135 de lucrări, unele neterminate, altele doar schiţe, câteva capodopere, frământarea eului creator oprit la hotarul timpului.

La numai 8 ani s-a oprit asupra unor versuri populare eschimose şi le-a dat viaţă în muzică - "Cântecul morţii", opus 1 nr. 1: "Tu, pământule, Marele nostru pământ!/ Uită-te, uită-te/ La toate aceste grămezi de oase înălbite,/ De oase uscate de vânt/Se fărâmiţează în aerul lumii nemărginite..." A fost premoniţie, a fost chemare de dincolo, a fost un hotar al veşniciei. A fost odată Tudor Dumitrescu.