„De ce ați ales să fiți profesoară de religie?”

De multe ori, ca profesor, poți fi surprins de către elevi, în cadrul orei de curs. Bineînțeles că tu ești pregătit să predai o anumită lecție, ai anticipat anumite întrebări pe care elevii ți le-ar putea pune, așa încât intri cu calm și siguranță la clasă. Și totuși... spontaneitatea și ingeniozitatea copiilor te uimesc și, uneori, te copleșesc. Tocmai când credeai că lecția se desfășoară potrivit cu ceea ce ți-ai proiectat, apar surprizele.

În general, există mai multe aspecte care pot întrerupe firul normal al unei lecții, de care profesorul va ține cont. Pot fi situații din sfe­ra medicală sau de disciplină, legate de anunțuri importante, urgente etc. Pe de altă parte, de multe ori, este nevoie să adâncești un anumit subiect, fie pentru că elevii solicită acest lucru, fie pentru că tu însuți simți că acel su­­-

Pe lângă toate acestea, există acele întrebări care pot interveni pe parcursul lecției din partea copiilor, care te determină, ca profesor, să dovedești mai mult decât măiestrie didactică: să fii om, să dezvălui lucruri definitorii din experiența personală, care pot construi idealuri și îi pot entuziasma pe cei care te ascultă.

O astfel de întrebare am primit recent, la o clasă din ciclul primar, de la o fetiță, pe când predam lecția „Botezul Domnului”. A rostit-o în șoaptă, încât am rugat-o să o repete, mai ales că mă aștep­tasem la alt gen de întrebare: „Dumneavoastră de ce ați ales să fiți profesoară de religie? Cum de vă dedicați acestei meserii, care nu este întotdeauna apreciată, și nu alteia? Cum de ați ales să ne dezvăluiți lucruri atât de frumoase și de importante?”

Am tras aer în piept, înainte de a răspunde, pentru că nu mă mai gândisem la asta de multă vreme și pentru că, instantaneu, m-am emoționat puternic. După ani de experiență la catedră, devii obișnuit cu statutul pe care îl ai și lași în urmă acele momente care te-au condus pe această cale... O simplă întrebare, adre­sată cu sfioșenie și cu simpatie de către elevă, m-a înflăcărat. Pe dată mi-am amintit cum am gândit atunci când am luat această decizie.

Așadar, m-am pregătit să răs­pund cu bucurie, simțind că toată clasa era numai ochi și urechi, ca și cum întrebarea era a tutu­ror, nu doar a acelei fetițe: „Să știți că eu am prins și altfel de vremuri decât voi, până la vârsta de 13 ani, adică până în anul 1989. Și anume, cred că ați auzit deja, din familie, despre perioada comunismului. (Elevii au dat din cap, afirmativ.) Pe atunci era diferit. În privința religiei, nu aveai unde să o studiezi, de unde să afli mai mult. Dacă nu ți se spunea în fa­milie, și atunci așa, mai mult în treacăt sau în secret, sau dacă nu ajungeai la biserică, unde tot cu reținere te duceai (dacă te du­ceai!), nu aflai nimic. În școală nu se studia disciplina religie, la librării și biblioteci nu găseai carte religioasă, în presă nu erau reviste sau articole despre religie, la televizor nici nu se punea pro­blema de așa ceva, iar internet nu exista atunci, ca să poți căuta informații. Cu alte cuvinte, am prins o co­pilărie în care nu am avut de unde să aflu despre cele religioase, despre propria religie ortodoxă, decât puțin din familie și de la biserică, unde ajungeam extrem de rar. Pe mine m-a durut atât de mult această lipsă, aveam atâtea în­trebări formulate în minte la care nu gă­sisem răspuns, încât după Revo­luția din ’89, când s-a introdus religia în școală și au reînceput tipăririle de carte și revistă reli­gioasă, am studiat cu multă pasiune cât mai mult. Toți banii de cheltuială îi dădeam pe cărți. Și atunci, pe la 15-16 ani, am luat această hotărâre: mă voi face pro­fesoară de religie. Voi ajuta cât mai multe generații de copii - atât cât îmi va sta în putere - să aibă acces la acest tip de educație, de mici, așa cum eu nu am avut par­te. Ca ei să nu sufere de lipsa de care eu (și mulți alți copii) am suferit, adică lipsa accesului la informaţie de valoare. De valoare pentru suflet și pentru mântuire, bineînțeles. Și așa, am urmat mai întâi Liceul Pedagogic, apoi Fa­cultatea de Teologie Ortodoxă și... am ajuns profesoară de religie, împlinindu-mi visul. Și asta a fost tot. Odată ce am luat decizia, drumul meu în viață s-a clarificat și l-am urmat, fără șovăire... așa cum o fac și astăzi”.

După această mărturisire de câteva minute, am reluat firul lecției, despre Bobotează. Se vedea că s-a transmis un fior, copiii erau mai încântați și mai atenți decât la începutul orei. Iar, la sfârșit, câțiva mi-au spus: „Astăzi a fost și mai interesantă ora de religie decât de obicei. Vă mulțumim”.

Ce am conștientizat și înțeles din atitudinea cu care elevii mi-au receptat răspunsul? Că și ei au nevoie acută de sens, de oameni de vocație, de persoane inspirate care să îi ghideze și să îi inspire și pe ei în diferite domenii. Că le este „foame” și „sete” de a-și însuși cunoștințe pe care să le perceapă drept esențiale, vitale nu doar pe moment, ci pentru viața lor în ansamblu, că vor să învețe de plăcere, că doresc să fie motivați și atrași prin stilul de predare și prin conținutul predat, nu doar să bifeze faptul că sunt la școală. Că vor, deci, mai mult decât ceva făcut din obligație sau datorie și că sunt recunoscători atunci când li se împlinesc așteptările. Atunci, se schimbă ceva, ca prin minune timpul trece mult mai repede, iar când se sună de ieșire, ei își doresc ca profesorul să nu plece de îndată, ci să continue să le explice, să le răspundă la întrebări, ca și cum nu s-ar fi sunat...

Sunt clipe din viața unui profesor - căruia îi place să fie profesor - care nu se pot compara cu ni­mic altceva. Când luminițele din privirile copiilor se aprind mai tare, și mai tare, când zâmbetul lor se zărește dincolo de masca de protecție și se întâlnește cu zâmbetul lui personal, când sunt depășite deodată toate pro­blemele cotidiene și răsare spe­ranța unor posibilități infinite de a materia­liza binele în lume. Clipe de har...

(Mirela Șova este profesoară la Școala Gimnazială „Nicolae Titu­lescu” din București)