Iubirea care vindecă

„Învăţătorule, fie-ţi milă de mine!” Mâinile celui lipsit de lumina ochilor se întind căutând căldura umbrei lăsată pe cale de milostivul Nazaritean. Asemeni lui, întreaga umanitate purta de secole povara dureros de tristă a nevederii Luminii celei îndumnezeitoare. Dar ea coborî în mijlocul lumii nicidecum strălucind, ci tainic Întrupată de la Duhul şi din Fecioara neprihănită, alinând cu propriile-i răni „orice boală şi orice neputință care erau în popor” (Matei 4, 23). Şi fiecare Îi auzea Glasul ceresc: „Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace”. Era atunci întâlnirea intimă a sufletului cu virtutea care „nu cade niciodată”: Iubirea.

Către anul 1005, un bătrân cu chip serafic, purtând pe umeri rasa simplă a râvnitorilor monahi, se retrăgea într-un loc mai strâmt şi mai tăcut, lăsându-şi în urmă fraţii îndelung nevoitori ai mănăstirii ocrotite de Sfântul Mamant, păstorul mucenic din Capadocia, binecuvântata cetate „născătoare de sfinţi”, aşa cum o descrisese Sfântul Vasile cel Mare (329-379). Numele smeritului bătrân era Simeon şi un foc nepământesc după dulcea linişte sihăstrească îl purta ca pe-un alt Ilie departe de murmurul veacului său, pe el, cel ce cunoscuse focul Luminii în răpire neînchipuită, precum Pavel, Apostolul Neamurilor, pentru care avea să primească nu doar cununa sfinţeniei, ci şi recunoaşterea Bisericii creştine ca teolog, alături de străluciţii Evanghelistul Ioan (10-98) şi Grigorie de Nazianz (329-390).

 Şi acolo, în chilia unde rugăciunile sale făceau ca pietrele să pară a fi Muntele de odinioară al marii transfigurări taborice, însoţit de simţirea sa sensibilă şi de cea mai înaltă trăire în Duh, Sfântul Simeon reuşea să scrie cel mai frumos poem, o adevărată icoană în stihuri cu mireasmă de Cer despre virtutea „mai presus de cuvânt şi mai presus de toată înţelegerea”, precum el însuşi a numit-o, iar peste veacuri, Părintele teolog român Dumitru Stăniloae adăugase cea „mai presus de existenţă”: Iubirea. Astfel lua chip asemeni vasului de lut în mâinile răbdătoare ale meşterului olar o capodoperă unică a literaturii universale şi, cu totul deosebit, pentru întreaga teologie creştină, sublimă scriere ce poartă incrustat în numele ei ceva tainic din forţa şi frumuseţea mistică a vieţii veşnice: Imnurile iubirii dumnezeieşti.

Iubirea... Ce este această minune înaintea căreia pământul cântă, iar Îngerii cu aripile lor înalte până la stele îşi pleacă privirile de Rai? Ce înfăţişare poartă începutul ei, de unde îşi are slava, cum ni se descoperă în zorii trezviei noastre? Din îndepărtata Antichitate în epoca marilor transformări culturale ale Renaşterii şi dincolo de aceasta, fiecare dintre sferele căutărilor umane, începând cu vechile credinţe şi filosofii până la revoluţionarele teorii ale ştiinţei şi artei, a lăsat generaţiilor încercări plăpânde de a înţelege Iubirea în plenitudinea ei spirituală, vorbindu-şi deschis între ele, într-o neîncetată strămutare de idei dintr-un timp în altul. Şi au fost mulţi cutezători plecaţi în căutarea misterului ei fără a se întoarce cu adevărul deplin. Hesiod (sec. VIII î.d.Hr.), cel mai prolific poet al Greciei, o definea „arhitectul Universului”, pentru marele poet şi filosof florentin Dante Alighieri (1265-1321) era forţa care „mişcă soarele şi celelalte stele”, Michelangelo (1475-1564), geniul emerit al picturii italiene, o vedea în lumina imaculată a frescelor ca pe „aripa dăruită de Dumnezeu sufletului ca să urce până la El”, în vreme ce Antoine de Saint-Exupery (1900-1944) o numea „ascultare în tăcere”, adică acea trăire duhovnicească ascunsă discret în adâncul sinelui, precum nestematele sub învelişurile pământului.

„Dumnezeu este iubire”

Însă, numai Unul ne-a descoperit pentru totdeauna taina acestei virtuţi care ne odihneşte sufletul cu bunătatea ei şi poartă întreaga creaţie spre desăvârşire. Era lipsit de laurii trufaşi ai vremii şi niciodată nu-Și găsise un locaş de odihnă printre ai Lui. Smerit şi părelnic slăbit de orice putere, El cina alături de sărmani, îmbrăţişa bolnavii, învăpăia inimile zdrobite de întristare şi ei Îl numeau Învăţător fără ca nimeni să ştie că era Însuşi Cuvântul Cel pururi născut din Tatăl mai înainte de luceferi, doritul Hristos, Mântuitorul lumii. Abia în clipa când trupul Său frumos ca o livadă de măslini în floarea primăverii a fost înălţat pe lemnul Crucii omenirea a înţeles că Iubirea înseamnă mai mult decât au spus vreodată cuvintele ei atât de vulnerabile şi insuficiente în exprimarea lor. Adevărata Iubire ştiuse să primească suferinţa nicidecum pentru sine, ci mereu spre îndreptarea celorlalţi şi ea era chiar acolo, sub cuiele nedrepte ale neputinţei tuturor de-a o vedea: „El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat” (Isaia 53, 4). Jertfa Lui din iubire ne-a legat pentru totdeauna de Cruce, aşadar de suferinţa aceea care ne învaţă la rândul ei să îndrăznim a urma binelui şi prin ea, mai departe, de Înviere, din a cărei veşnicie nu vom putea gusta decât asumându-ne şi noi de bunăvoie spinii Golgotei: „Pe calea Lui se umblă din veac şi din neam prin Cruce şi moarte”, scria Sfântul Isaac Sirul (640-700), iar părintele Sofronie Saharov (1896-1993) adă­u­ga peste timp că numai „Crucea este temelia teologiei autentice”.

De aceea, esenţa Iubirii, caracteristică fundamentală a creştinismului şi superioară în acest sens oricărui alt sentiment, va rămâne de-a pururi aceeaşi, simplă şi nevinovată, aşa cum realitatea fermă a Liturghiei nu se va schimba niciodată: „Iubiților, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 4, 7). Cu o astfel de Iubire care „îl ridică pe om la desăvârşire” (Sfântul Nectarie de la Eghina) nu ne-a putut iubi nimeni decât numai Unul, Hristos, Mirele Bisericii: „El m-a dus în casa de ospăţ și sus drept steag era iubirea” (Cântarea Cântărilor 2, 4). Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru este însăşi această Iubire - „Dumnezeu este Iubire” (Ioan 4, 7) - o Iubire absolută care şi-a lăsat în urmă slava cerească pentru a ne avea în sfinţenia omenescului ei şi, mai presus de toate, o Iubire care ne vindecă: „Şi ieşind, a văzut mulţime mare şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor” (Matei 14,14). În icoana fiecărei vindecări se reflectă deopotrivă gravitatea profundă a suferinţei omeneşti şi grandoarea Vieţii biruitoare vădită prin braţele deschise ale Fiului lui Dumnezeu, care ne aşteaptă întoarcerea din suferinţa rătăcirilor înapoi, la bucuria reînfierii în Duhul Sfânt: „Acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 24).

Când le-a vorbit ucenicilor despre Iubire, ne-a vorbit de fapt şi nouă, celor de astăzi, când a vindecat pe cei slabi, ne-a vindecat şi pe noi de aceeaşi suferinţă: neiubirea. Trebuie doar să privim cu sensibilă grijă înlăuntrul nostru şi vom vedea această scădere care încă ne îndepărtează de Paradis, dar şi Iubirea Lui vindecătoare. Împreună, faţă în faţă, stând ca doi călători care ştiu că, în cele din urmă, nu se vor mai întâlni niciodată pe aceeaşi cale: „Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele./ Din lună venea fum de căţui./ M-am pipăit, şi pe mâinile mele/ Am găsit urmele cuielor Lui” (Radu Gyr, Az’ noapte, Iisus).

Înaintea Iubirii îngenunchem cu fruntea plecată în cea mai curată zăpadă. Cuvintele tac, în candele luminile se aprind ca Serafimii. Şi inimile încep a se ruga cu pace, murmurând asemeni Sfântului Simeon Noul Teolog, bătrânul pustnic din chilia strâmtă ca un ungher de cer: „Picură untdelemnul harului Tău, Dumnezeul meu, şi unge rănile mele (...) şi fă-mă întreg, deplin sănătos ca ­înainte, când nu aveam în mine vreo necurăţie, când nu aveam vreo rană. Chiar de mă aflu în boală, în necazuri, în întristări, chiar de sunt ţinut în lanţuri, în foame şi în închisoare, sau în suferinţe cumplite, Hristoase al meu, de-mi străluceşte lumina Ta, ea le alungă pe toate...” (Imnurile iubirii dumnezeieşti).