„Un om avea doi fii...” Glasul Învăţătorului se auzea frumos prin foşnetul norilor ce pluteau străvezii şi înalţi deasupra Galileei. Era începutul unei poveşti despre descumpănire, durere şi decădere. La capătul ei, ca o altă stea călăuzitoare pentru alţi magi din alte veacuri, se înălţa nădejdea înaintea fiului deşteptat din amarele rătăciri. Avea mult dor în suflet şi mult colb pe încălţăminte strâns de pe străina cale şi tatălui său, de departe simţindu-i căinţa, „i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat...” (Luca 15, 11-32).
San Giovanni în Bragora, Veneţia. Biserica aceasta, care a inspirat armoniile sonore ale compozitorului Antonio Vivaldi (1678-1741), e asemeni unei corăbii cu catargul de nori, în mijlocul căreia, prin razele dimineţii, pare a se zări ceata pescarilor de oameni, Sfinţii Apostoli. Între zidurile ei de-o rafinată arhitectură în stil gotic, ce privesc lumea de la înălţimea celor 14 secole de binecuvântată existenţă, strălucesc podoabele unei racle. Deasupra acesteia, trei îngeri din marmură, ca zăpada, alături, buchete de crini şi icoane zugrăvite după canoanele frumoasei arte bizantine. Înăuntru, într-o linişte pe care doar focul unui monah rugător o poate înţelege, se află aşezat trupul pământesc, plăpând şi abia desluşit în veşmântul de purpură, al celui care s-a făcut pe sine, după nevoie, pâine şi apă şi cuvânt mângâietor pentru cei lipsiţi, uitaţi şi mult prea puţin înţeleşi ai lumii: Sfântul Ioan, Patriarhul Alexandriei (550-620).
Razele tremurânde ale unui mugur de lumină îi cuprind cu pioşenie mâinile pe cât de subţiri, aproape nepământeşti, pe atât de tainic însemnate cu rănile încă vii şi lucrătoare ale virtuţii care a rămas pentru totdeauna în căuşul lor: mila creştină. Sfântul Ioan a trăit acea uimitoare uitare de sine ce-l răpea deseori de omenescul său pentru a se împărţi sărmanilor de pretutindeni şi-n orice vreme, precum pământul însuşi care rodeşte fără deosebire tuturor cu aceeaşi răbdare şi deplină bunăvoinţă. Ne încredinţează astfel peste veacuri că mila, cea mai dragă şi pururi neostenită virtute a sufletului, este fermentul fundamental al plămadei noastre trup-suflet, fărâmă de lut şi fărâmă de cer, precum avea să scrie mai târziu Sfântul Isaac Sirul (640-700): „Nimic nu poate apropia inima mea aşa de mult de Dumnezeu ca milostenia”. Pe acest sfânt de neam ales, născut pe caldele meleaguri ale Ciprului, creştinii l-au numit Eleemon, ce se tâlcuieşte „Milostivul”, iar Biserica, în fiece an, îi cântă de-atunci împreună cu Îngerii: „Milostiv te-ai arătat, blând, lesne iertător şi fără de răutate, Părinte, bogăţie săracilor şi podoabă şi îmbrăcăminte celor goi, cântând: binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii” (Canon de rugăciune al Sfântului Ioan, Patriarhul Alexandriei).
„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”
În casa Domnului, o constelaţie de sfinţi ne întâmpină încă din tindă, ne însoţeşte lin în naos şi de acolo, mai departe, ca o spirală spre Înviere, se înalţă spre chipul atotputernic al Pantocratorului. Mucenici purtători de ramuri înverzite, blânzi cuvioşi, asceţi cu trup serafic, ierarhi... Fiecare este întâi de toate un Eleemon, un împlinător al desăvârşitei dăruiri de sine care, la bună vreme, a înţeles adâncimea mistică a cuvintelor: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Aşa rânduiţi în veşnicia lor, ne învaţă că adevărata milă, aurora noastră interioară, e singura care ne aprinde inima, acest sublim „pământ adânc”, cum a numit-o Albert Camus (1913-1960), o îmblânzeşte şi-i redă strălucirea dintru Început până ce aceasta devine „foc, izvor de viaţă, căldură şi lumină” (Jean-Marc Kepsi, Omul şi simbolurile sale), acea lumină „care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9).
Tăcută şi gingaşă când e îndreptată dincolo de sine către ceilalţi, mila „lasă în urmă și cerul, și popoarele de Îngeri, și cetele de Arhangheli și toate Puterile cele de sus și se înfățișează înaintea tronului celui împărătesc” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre milostenie şi rugăciune) pentru că alături va avea întotdeauna rezistenţa acerbă a Iubirii, virtutea ce ne descoperă condiţia şi scopul în lume, dând sens jertfelniciei noastre. Cu adevărat, atunci când trăim cu onestă simţire sentimentul de milă, trăim de fapt Evanghelia însăşi sub chipul celei mai profunde Iubiri faţă de aproapele, căci „mila este toată Scriptura”, mărturisea frumos Alexandru Vlahuţă (1858-1919), iar aceasta ce poate fi dacă nu pregustare a Cerului: „Dumnezeu (este) iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri” (Ieșirea 34, 6-7). Pentru că asemeni Fiului lui Dumnezeu, Care a coborât în ordinea lumii Sale, creând peste putinţa înţelegerii noastre o altă ordine, de natură dumnezeiască, la fel şi mila ştie a coborî necontenit în sânul ţarinei bune, ca de acolo să răsară ca o lumină din Lumina lină a sfintei slave şi să rodească în fapte concrete, imediate, transfigurând profund totul în adâncul aproapelui, cel spre care se îndreaptă darul milosteniei noastre: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). „Şi cine este aproapele meu?” (Luca 10, 29), ne vom întreba şi noi astăzi, la fel ca tânărul bogat întru lucruri vremelnice. Aproapele nostru este oricare dintre oameni. În prezenţa fiecăruia, ca şi înserarea ce-şi recunoaşte din veci luceafărul din hotarul cerului, şi noi Îl vom vedea pe Hristos, Care S-a făcut pe Sine una cu suferinzii lumii, S-a identificat cu ei, purtându-i în deplina solemnitate a Crucii Sale: „flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 35-36).
Şi astfel, ca ceea ce arde „pentru întreaga zidire, pentru oameni şi pentru păsări, pentru vieţuitoare şi pentru demoni chiar” (Eleni Kondili, Mica filocalie a inimii), adevărata milă se aliniază voii lui Dumnezeu în orice vreme, căci ştie să fie deopotrivă când Marta plină de râvnă, când Maria cea contemplativă a cărei tăcută slujire ne va rămâne pururi o pilduitoare constantă, de-o uimitoare robusteţe. O astfel de slujire e o necontenită dispoziţie din iubire şi milă, însă o milă care nu răneşte pe aproapele, ci ne pune tainic în relaţie sacră cu el, şi prin el cu toată umanitatea, aşadar cu toată istoria, ducând la unificarea şi nu la divizarea omenirii, căci mila este virtutea cu vocaţie universală.
Milei îi stă în putinţă această minune, fiind darul dumnezeiesc pe care-l avem cu toţii în comun, fără nici o deosebire, darul ce ne apropie şi ne uneşte într-o eternă îmbrăţişare cu Mirele Hristos, Cel ce „a întărit prin mila Sa starea noastră de pruncie” (Sfântul Ioan Cassian, Aşezămintele monahale). Ea acoperă orice formă de răutate, de rătăcire, de teamă, apropiindu-ne cu aceeaşi discreţie cu care ne înconjoară Îngerii de ceea ce am fost dintru început zidiţi: „ipostasul cosmosului terestru” (Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă), acea făptură deplin raţională, liberă şi magistral înnobilată cu strălucirea de nestemate ale virtuţilor „pentru ca şi noi să săvârşim cu ajutorul mâinilor lucrurile necesare şi pe cele mai de cinste” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica).
De aceea, cei milostivi nu au nici o măsură a bunătăţii atunci când se dăruiesc pe sine dăruind altora, pentru că „toate căile Domnului sunt milă şi adevăr” (Psalm 25, 10) şi ei nu vor mai dori decât să-I urmeze Lui, ca nişte bravi eleemoni, pe care Hristos Mântuitorul îi va bucura cu dulcea Sa chemare: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).
