Este în spiritul vremurilor, dar și în firea (căzută) a omului, să conteste, să acuze și să nu își asume, căutând mereu un țap ispășitor. Cam așa a făcut și Adam în Rai, așa facem și noi, urmașii lui, încă nealtoiți cum se cuvine în Trupul Domnului. Tocmai de aceea, nu este de mirare că oameni de toată isprava, colegi care își îndeplinesc cu multă dragoste misiunea în rândul elevilor să fie supuși încercărilor de tot felul.
Mai deunăzi, un coleg, pe care îl admir încă din perioada practicii pedagogice pentru dăruirea, puterea duhovnicească și seriozitatea ce îl caracterizează, a avut neplăceri neașteptate pentru simplul fapt că prichindeii au venit să îl îmbrățișeze la sfârșitul orei, așa cum deseori fac cei mici, din nevoia de mai multă afecțiune. Unul dintre ei, poate mai timid sau mai frustrat, s-a simțit exclus. Și de aici intervenții, părinți vocali etc. Lucruri deja cunoscute. Mai de folos ar fi fost ca părinții respectivi să se întrebe dacă oferă destulă afecțiune copilului acasă, câtă vreme micuțul jinduia și el după îmbrățișarea caldă a unui om bun, dar nu avea curajul, sau era prea mândru, ca să o ceară.
Cui îi e frică de îmbrățișare?
În umbra considerentelor legate de codul etic (de exemplu, prevenirea violenței sau abuzurilor sexuale), se exagerează cu interdicțiile în detrimentul unei dezvoltări armonioase a copiilor. În oglindă cu cele cinci limbaje ale iubirii, descrise de Gary Chapman în cartea cu același nume, pe platforma Kinderpedia sunt promovate cinci moduri prin care profesorii pot sprijini dezvoltarea emoțională a elevilor, printre care și contactul fizic, „pentru a construi o relație de încredere cu elevii. Astfel, profesorii se pot apleca la nivelul elevilor, pentru a crea o mai bună conexiune, îi pot atinge ușor pe umăr, când vin la școală, sau îi pot îmbrățisa la plecare”. Nimic nou.
Pornind de la experimentul lui Harry Harlow privind atașamentul mamă-copil la primate și importanța confortului de contact, o mulțime de studii ulterioare au demonstrat necesitatea atingerii, îmbrățișării, alinării și siguranței. „Cercetătorii (de exemplu, Skuse, 1984; Rutter și colab. 1998, 2001; Feldman și colab. 2014) au descoperit, de asemenea, că bebelușii și copiii crescuți în orfelinate fără contact fizic, în anii 1920, au suferit pipernicie de creștere și aveau niveluri anormale ale hormonului stresului, cortizol. Cei care au supraviețuit au avut mai puțin de 50% șanse de a ajunge la pubertate”. Într-o cercetare din 1944, din SUA, efectul acestei limitări a contactului strict la hrănire, îmbăiere, schimbarea scutecelor a fost acela că, deși sugarii erau bine îngrijiți și sănătoși, jumătate au decedat în primele patru luni, iar restul pe rând, chiar dacă experimentul a fost oprit și li s-a oferit suport afectiv. Ei „renunțaseră” să mai încerce să comunice, nu se mai mișcau, nu mai plângeau și moartea a urmat în scurt timp. Abandonaseră viața, un alt nume pentru sinucidere, deși pare paradoxal să asociezi un asemenea cuvânt cu un nou-născut. Mă întreb, ducând lucrurile la extrem pentru a le vedea limpede, cărui duh îi e frică de îmbrățișare? Care duh vrea separarea, însingurarea, moartea, sinuciderea? Pentru că Dumnezeu a zis: „Nu este bine să fie omul singur” (Facere 2, 18).
Tabu
Mă gândesc la cei zece leproși și la alții asemenea lor, oameni de neatins. Ce vor fi simțit? Câți vor fi abdicat, murind înainte de vreme de lipsa iubirii? Câți copii de diferite vârste mor astăzi pentru că au renunțat să mai lupte, să mai spere că pot fi iubiți, alinați, odihniți, eliberați de temeri și dureri? Cum să nu-i îmbrățișăm când totul în ei strigă după ajutor? Căci numai o minte murdară poate gândi necurat despre cele mai frumoase gesturi de solidaritate umană. Port în suflet atâția copii și tineri care și-au găsit puțină alinare pe umărul meu. Îmi amintesc de o fetiță de clasa a 5-a, care în prima oră de dirigenție s-a lipit de mine și așa a rămas până a sunat de ieșire. Și am primit-o, neștiind de ce. Am aflat mai târziu că mama ei avea cancer și cred că îi lipsea tare mult îmbrățișarea ei. O altă minune de fată mă căuta pauză de pauză cu diverse motive, doar pentru a o alina și a o lua în brațe, până când, prin spovedanie, a găsit în sfârșit brațele lui Dumnezeu, pe care le căuta fără să știe. La fel, un tânăr care și-a pus pe umerii mei toată greutatea frunții lui împovărate de moartea tatălui într-un accident stupid de motocicletă. Sau un altul pentru care o îmbrătișare și gestul de a-i șterge lacrimile au fost piatra de sprijin pentru a nu cădea în moarte, pe care o chema ca răspuns la pretențiile perfecționiste de acasă. Și câte și mai câte...
Umerii profesorilor de religie sunt locuri de odihnă pentru frunțile năpădite de griji și tristeți ale elevilor, iar brațele lor sunt ramuri din raiul pierdut. Cred că oricare dintre noi poate scrie câte o carte cu asemenea minunate istorii despre elevii pe care, în diverse situații, i-au mângâiat, i-au îmbrățișat, i-au susținut, i-au alinat și le-au dăruit măcar un strop din iubirea de care aveau atâta nevoie. Pentru că „cel mai frumos şi mai convingător discurs despre dragoste este îmbrăţişarea!”, după cum spunea părintele Dumitru Stăniloae.
Îmbrățișarea lui Dumnezeu
O temă a picturii universale, abordată de Giotto, Fra Angelico, Tițian, Correggio, Rembrandt și mulți alții, m-a uimit și marcat încă din copilărie: „Noli me tangere”. O interdicție: cuvintele Domnului Înviat către Maria Magdalena la mormânt. De ce să nu Îl atingă? Doar femeia păcătoasă Îi sărutase picioarele și le ștersese cu părul capului, iar Sfântul Ioan, ucenicul cel iubit, își pusese capul pe pieptul Său la Cina cea de Taină. Iar după aceea Domnul S-a lăsat atins de ucenici, pentru a-i convinge de realitatea Trupului Înviat, emblematic fiind în acest sens Sfântul Apostol Toma. Oare noi nu am fi alergat să îmbrățișăm morții noștri înviați? Oare nu ne atingem cu dor de mormintele și crucile lor pentru a le trimite dragostea peste hotarele acestei lumi? Și, cu același gând, oare nu sărutăm icoanele Domnului și ale sfinților?
Interdicția aceasta, a cărei explicație am găsit-o târziu la Teologie, oprind o înțelegere greșită a Învierii, nu face decât să ne arate că „Taina se deschide prin taină”, după cuvântul părintelui Ghelasie. Deci Domnul nu este de neatins, dimpotrivă, după cum a arătat-o în repetate rânduri, dar ni se cere să ne apropiem într-un anume duh de El, tainic, după cuvântul părintelui Constantin Sturzu: „Ca să primeşti îmbrăţişarea Celui de pe Cruce, trebuie să te sui, la rându-ţi, pe cruce. Dumnezeu şi omul - două cruci îmbrăţişate, cerul şi pământul unite de iubire fără sfârşit!” Doar atunci Îl putem atinge, când ne ridicăm din înțelesurile slabe ale lumii, ne răstignim cugetul și lepădăm patimile. Iar aceasta o putem face numai prin Taina Pocăinței și primim, asemenea fiului risipitor, îmbrățișarea lui Hristos, care se atinge de noi în chip nevăzut, prin mâinile duhovnicului. Neprețuitele mâini ale duhovnicului, care mângâie, alină, dezleagă și Îl aduc pe Hristos în Potir să ne dăruiască îmbrățișarea supremă: Sfânta Împărtășanie. Mai strânsă decât aceasta nu există. Trupul și Sângele Domnului în trupul și sângele nostru. În ultimă instanță, de aceasta au nevoie elevii noștri. Și astfel devenim toți una în Hristos, în întrepătrundere, după modelul perihorezei în Sfânta Treime, oglindită în frumusețea momentului în care preoții își dau sărutarea frățească a păcii, în Altar: Hristos în mijlocul nostru. Este și va fi!
Revin la colegul meu. Copiii sunt sfinți în devenire, iar Sfântul Apostol Pavel spune clar: „Îmbrăţişaţi în Hristos Iisus pe toţi sfinţii” (Filipeni 4, 21).
