Domnul meu și Dumnezeul meu, cu ce-l putem bucura noi, copiii, părinții și dascălii pe aproapele nostru, în aceste zile minunate de sărbătoare? Către cine să ne deschidem acum, Părinte, cerul inimii noastre,
OPINII: A pricepe imaginea din biserică e un mod de a face cultură
În perioada veche, imediat după ce creștinismul a devenit religie oficială și mai târziu după Sinodul al VII-lea, când s-au stabilit bine lucrurile despre icoane, mai ales că era vorba de reprezentarea chipului Dumnezeirii, s-a lămurit faptul că nimeni nu se închină la lemn sau la materialul din care e făcută icoana sau, prin extensie, la vreun idol. Acest lucru este în prezent greu de înțeles de către copiii de astăzi, chiar și de cei mai talentați. O parte din ei aleg să alerge după cele materiale, pentru că Dumnezeu îngăduie și asta, dar cu Dumnezeu nu faci o afacere bună decât dacă vrei să te mântuiești. E foarte greu să lucrezi pictură originală sau să fii original știind regulile și să încerci să iasă și bine. Dar în nici un caz nu putem vorbi de o lipsă de talent în ceea ce se vede astăzi la tinerele generații.
Pictura e o formă foarte importantă de cultură, indiferent dacă pictezi o floare, un peisaj, un portret sau dacă pictezi sfinți. Toate sunt de la Dumnezeu, dar dacă pictezi sfinți sau pe Maica Domnului, sau pe Mântuitorul Iisus Hristos, acestea din urmă sunt „pictura picturilor”. Maxima picturii e icoana, pentru că pictezi Dumnezeirea. Nu poți da unui portret al unei persoane (frumoasă pentru că este făptura lui Dumnezeu) o mai mare importanță decât faptului că Îl pictezi pe Dumnezeu pe care tu, cel din prezent, nu L-ai văzut, dar L-au văzut alții pentru tine și ți-au spus cum arăta! Noi nu putem picta oricum, trebuie să ținem cont de ce ne-au spus strămoșii. De aceea, a pricepe imaginea din biserică e un mod de a face cultură. Biserica nu este pictată pentru analfabeți, nici pentru neștiutorii de carte. Toate scenele au nume, sunt scrise. Cel care nu știe să citească află astfel ce este scris și, mai presus de toate, semnificația scenei, nu doar un mic alfabet. Pictura e făcută și ca mod de culturalizare, de învățare a Vechiului și Noului Testament. De exemplu, noi citim Vechiul Testament, îl auzim citindu-se la strană. Dacă-l și vedem, e și mai bine. Adică vizualizarea e șocantă, în sensul că, în momentul când ai deschis ochii, lumina intră direct în ochi și vezi imaginea. Până auzi un cântec de la strană trece un pic de timp, pe când contactul cu lumina e imediat. De aceea, oamenii care vin la biserică trebuie să nu se smintească de imaginea pe care o facem noi, pictorii.
Unii oameni merg la Mănăstirea Voroneț și nu văd albastrul mult căutat, poate și din cauza exagerării utilizării acestei culori. Dacă, de exemplu, nu te-ai uitat în poze, poți simți albastrul Voronețului. Pictura realistă nu-și are locul în biserică. Chiar dacă e frumoasă, e indicat să o găsești la teatru, la operă și nu în casa lui Dumnezeu. Deși sfinții au fost oameni, reprezentarea lor ține cont de cu totul alte reguli. Sfinții au fost reprezentați în multe feluri, iar ceea ce primează acolo e simbolismul de care pictura dă dovadă. Nu anatomia primează, ci simbolul.
Nu în ultimul rând, a fi talentat nu înseamnă să fii artist. Artist e acela care, dacă face sau nu școală, tot artist este. Școala nu-l face artist, la fel cum nici talentul nu-l face artist. Talentul e o componentă mică din ceea ce înseamnă în general artist. Restul rămâne de văzut ce faci cu el. O icoană transmite emoție atunci când e muncită și când are și o rugăciune din partea celui care lucrează la ea.
* Mihai Dumitru este lect. univ. dr. la Universitatea Națională de Arte din București