În ţara noastră întâlnim multe contraste, multe paradoxuri, dar şi multe bogăţii. Bogăţia noastră cea mai de preţ este credinţa. Poate că nu suntem atât de înstăriţi, totuşi acest dar de mare preț ne ajută să fim atât de bogaţi, încât îi putem îmbogăţi şi pe alţii.
Din păcate, în Apusul Europei, credinţa a cam apus. Am remarcat faptul că oamenii din Occident sunt foarte bogaţi, din punct de vedere financiar, dar atât de săraci duhovniceşte. Problemele lor fundamentale nu mai sunt legate de participarea la biserică, de Taina Spovedaniei şi de împărtăşirea cu Hristos - rânduieli fireşti în viaţa noastră creştinească -, ci frământările lor sufletești pendulează între existenţa sau nonexistenţa lui Dumnezeu. Am rămas consternat când o doamnă pastor îmi prezenta biserica sa ca pe un muzeu, în prezent organizându-se în incinta bisericii respective doar concerte, şi acelea - cu bilet de intrare. Alte spații sacre au fost transformate chiar în cluburi, baruri, discoteci.
Trăind în acest context și luând contact cu persoanele care se confruntă cu aceste provocări existențiale, am redescoperit credința noastră și într-o altă perspectivă. În ţara noastră, cu adevărat binecuvântată de Dumnezeu, bisericile (fie ele de lemn sau nu) sunt Casa lui Dumnezeu, dar și „casele” noastre, în ele trăim duhovnicește, fiind locaşuri actuale, nu muzee, ci locuri pline de har, pridvoare spre rai. Dacă bogăţia credinţei noastre se manifestă prin milostenie, prin comuniunea împărtăşirii şi dăruirii, prin bucuria dialogului şi a rugăciunii, bogăţia din Vestul Europei se prezintă mai mult la nivel material. Este o bogăţie care frapează prin lux, confort şi bunăstare. Mulţi dintre occidentali au impresia că tot ce au realizat în viață li se datorează exclusiv. Muncind şi agonisind din belşug au dobândit convingerea că totul s-a clădit prin propriile lor puteri, fără vreun ajutor divin. Civilizaţia occidentală a atins anumite standarde de viață, fiind de apreciat pentru organizarea socială, dar această bunăstare materială ascunde o mare lipsă. Totul este robotizat (în unele supermarketuri nemaiexistând vânzători, ci doar calculatoare care scanează produsele, plata realizându-se tot electronic, de pe card). Există uneori senzaţia că această civilizaţie este lipsită de suflet. Deşi este o societate bogată, totuşi este foarte nefericită: oamenii sunt neîmpliniți sufletește, fiind ispitiți de tentația individualismului, impersonalismului și a consumerismului. Astfel se observă ușor sărăcia duhovnicească. În Occident, se poate auzi un strigăt mut al unei societăţi prea mândre pentru a-și recunoaște rădăcinile creștine, singurele care îi pot oferi un răspuns salvator la provocările cu care se confruntă. Acolo unde omul nu mai are nevoie de Dumnezeu, îşi găseşte loc altcineva, şi aceasta se observă clar prin multitudinea de anomalii întâlnite în „lumea (ne)bună” a Vestului, care între timp a devenit cam sălbatic, nesigur și terorizat de amenințări care atacă însăși identitatea Europei.
Dumnezeu, în iubirea Sa nemărginită, Îşi întoarce totuși Faţa și către cei care Îi întorc spatele şi, în înţelepciunea Sa, mai rânduieşte şi câte o criză financiară. În limba greacă, criză (crisis) înseamnă un moment de judecată, în care omul trebuie „să-şi (re)vină în fire” şi să ia anumite hotărâri care îi pot marca întreaga viaţă. Însă criza poate fi înțeleasă şi ca o judecată a lui Dumnezeu pentru nerecunoştinţă şi nemulţumire.
În lumea în care trăim ar fi ideal dacă s-ar putea îmbina bogăţia materială a Occidentului cu bogăţia spirituală a Răsăritului. Totuși, trebuie să conștientizăm că raiul nu este ceva pământesc. Idealul nostru este unul eshatologic, viitor şi veşnic, Împărăția lui Dumnezeu nefiind din lumea aceasta. Nu înseamnă însă că trebuie să ne complacem şi să aşteptăm, ci să fim hotărâţi, să avem iniţiativă şi cu ajutorul lui Dumnezeu să săvârşim tot ce ne stă în putinţă pentru a crea un spaţiu civilizat şi binecuvântat.
România este o ţară bogată şi din punct de vedere material, dar mai ales spiritual. Depinde de noi dacă ne dorim să trăim bine! Dar traiul bun este doar acela în care Dumnezeu nu este uitat, ci rugat să binecuvânteze şi să desăvârşească strădania și hărnicia omului.
Ne aflăm la răscruce de drumuri: între apusul sau răsăritul nostru ca popor, în general, și a credinței noastre creștine, în special. Există voci minoritare care ar dori o diluare a identității naționale printr-o integrare, fără discernământ, într-un sistem de valori bazat numai pe drepturi și libertăți și mai puțin pe responsabilități. Dar există, din fericire, și români autentici, patrioți și iubitori de tradiție care își doresc continuitatea ca neam și păstrarea specificului identitar. Aceștia constituie esența neamului nostru, ei sunt urmașii jertfelor străbunilor noștri. Avem deci responsabilitatea să cultivăm moștenirea credinței, dar și să valorificăm aspectele pozitive, contribuind astfel la învierea noastră ca neam, în Hristos, cel Răstignit și Înviat.
