Presiunea educațională pusă de părinți pe copii

„Avem de luat o decizie foarte importantă. Mă stresează foarte tare. E atât de important ce rezultate o să aibă la învățătură? Cum să știu dacă e decizia potrivită pentru ea?” Fragmentul de discuție aparține unui părinte responsabil și preocupat de viitorul copilului lui, nu-i așa? Dar dacă adaug și un alt detaliu, respectiv acela că era vorba nu de liceul sau facultatea copilului, ci de grădiniță? Și, dacă grădinița e atât de importantă, ce să ne mai facem cu clasa 0 sau cu alegerea liceului?

Avem un sistem educațional care acordă importanță rezultatului școlar. Asta înseamnă că importantă e nota, nu modul în care ajungi să o obții. Pe de altă parte, trăim într-o societate care produce părinți ocupați și conștienți în mod dureros că viața e un soi de competiție acerbă în care e de datoria fiecăruia să ajungă cât mai sus. Din combinarea celor două rezultă foarte multă presiune pe rezultatele școlare. Cine mai are timp să se ocupe de cultivarea plăcerii de a citi dacă există lectura obligatorie? Cine își mai bate capul să încurajeze copilul să se joace dacă există activități utile care să îi cultive aptitudinile (sportive, lingvistice sau vocaționale)? Cine mai are nervi să înțeleagă felul în care a gândit copilul, chiar dacă a ajuns la un rezultat incorect? Încă mai aud conceptul de mare preț al „culturii generale”. Asta face învățământul românesc. Toarnă cultură generală, de cele mai multe ori, cu pâlnia învățării pe de rost pe gâtul copiilor de toate vârstele. Scoate în partea cealaltă indivizi învățați de mici să ia de-a gata concepte și teorii și să le reproducă cât mai aproape de criteriile care garantează nota 10. Care notă de 10 aduce (tot garantat) zâmbetul pe fața părintelui încercănat de propria viață profesională și curentat de responsabilitatea de a produce un individ care să ajungă cât mai sus.

Trist este că nu avem tradiția consilierii vocaționale, adică pe cea a implicării profesionistului obiectiv și antrenat să vadă înclinațiile copilului. O avem în schimb pe cea a părintelui înclinat să proiecteze propriile visuri nerealizate asupra lui. Un copil se naște proiectat să-și mulțumească părinții, nu echipat cognitiv pentru a le face față. Va face deci ce i se spune să facă, pentru că nu are dezvoltarea necesară să aducă contraargumente. Asta înseamnă (de cele mai multe ori) supunere, nu vocație. Sau comportamente disfuncționale, în semn de protest. Avem o țară plină de adulți frustrați cu viața lor profesională, care sunt hotărâți să demonstreze că odraslele lor pot obține mult mai mult. Cu ce preț, vedem câteodată la știri cât de supuși și loiali sunt copiii. În varianta mai puțin dramatică, avem copilul care vânează dovezile performanței, și nu plăcerea cu­noașterii, proces la capătul căruia excelența nu mai este un scop, ci doar o consecință.