Rolul obișnuinței și al exemplului personal în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur poate părea pentru unii dintre noi un pedagog interesant și idealist, care a propus atingerea unor țeluri de viață îndrăznețe, mai puțin accesibile. Pentru alții nu este decât un educator destul de depășit, pentru că idealurile fiecăruia dintre noi s-au diversificat și vizează mai puțin sufletul. 

Josephinei Seidlmayer i s-a părut și ei că tra­tatele marelui predicator nu ar mai conţine indicaţii extraordinare pentru pedagogia modernă, dar recunoaște că pentru timpurile sale, când era clară lipsa unei pedagogii creştine sistematice, el a avut un merit remarcabil de a enunța foarte explicit și atât de conştient parcursul educațional pe care trebuia să-l urmeze atât cel care educă, cât şi cel ce se lăsa educat (Josephine Seidlmayer, Die Pädagogik des Johannes Chrysostomus, Münster, 1926, p. 45).

Obișnuința bună ca mijloc educațional ce înnobilează sufletul

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost mereu susținătorul unei educații care a avut la bază identificarea slăbiciunilor umane și transformarea lor în virtuți. Prin insis­tența, dar și prin dragostea cu care a enunțat „mijloacele pedagogice”, el a încurajat și a mobilizat sufletele dornice de atingerea scopurilor creștine. El nu le-a sugerat creştinilor să devină soldaţi ai lui Hristos, fără a le descrie mai întâi armele cu care este indicat să lupte pentru a ajunge să cucerească Împărăţia Acestuia. Ca ființa umană să treacă printr-o metamor­foză, el a făcut-o să înțeleagă faptul că are nevoie de accesarea căilor prin care ceea ce este alterat poate fi modelat.

Furnizarea unor informații de calitate sau a unor cunoștințe biblice, însoțirea novicelui cu deplină conștiință și sinceritate, precum și accesarea instrumentelor ce facilitează remodelarea sufletească și trupească au făcut din părintele antiohian un model de educator prin excelență. El nu a avut acces, ca noi cei de azi, la aplicații, la jocuri didactice, la itemi de evaluare sau autoevaluare, cu alte cuvinte la impozantele mijloace educațio­nale, de care uneori facem atâta caz, ci a recurs doar la cunoașterea și salvarea materialului uman în persoană, cu toată dotarea divină a acestuia, și la învăță­turile Sfintei Scripturi. Cu simplitatea și profunzimea pedagogiei lui a transformat cu adevărat vieți. 

Sfântul Ioan Gură de Aur a crezut că pentru obținerea unui efect binefăcător al educaţiei este necesară concentrarea atenţiei asupra a două mijloace pedagogice foarte eficiente: obișnuința (Antonios K. Danassis, Johannes Chrysostomos. Pädagogisch-psychologischen  Ideen in seinem Werk, Bonn,1971, p. 155;  pr. dr. Dumitru Fecioru, Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan Hrisostom, în „Biserica Ortodoxă Română”, LV, 1937, p. 477) și exemplul personal. Percepută ca a doua natură a omului, puterea obişnuinţei este fundamentul pe care se clădesc virtutea şi caracterul.

Obișnuința poate, dacă ne gândim la caracterul său tiranic, să împingă omul spre pierderea controlului asupra faptelor sale. Dar, în același timp, conturează, prin deprinderea ei corectă sau controlată, o persoană deplin conștientă de darurile sale și de potențialul primit de a exersa virtutea. Faptele bune sau rele schimbă natura ființei umane și de aceea vârsta copilăriei a fost cea mai indicată pentru a se începe deprinderea unui obișnuințe bune, considerată salvatoare pentru vârsta maturită­ții. Pedagogul antiohian susținea că obișnuința sănătoasă, cum ar fi controlul folosirii corecte a libertății sau trăirea autentică a dragostei față de Dumnezeu, alină sufletul și trupul și trebuie sus­ținu­tă de voință și de dorință. Cu cât se pricepe mai de timpuriu sensul acestui exercițiu, cu atât rațiunea autosuficientă va fi înlocuită de sentimente și intenții care nu vor conduce la exercitarea unor acte imorale.

Obișnuința bună se poate deprinde cu muncă, din osteneala vie de a valorifica toate facultățile fizice, psihice și sufletești. Obiș­nuința construc­tivă dă naștere obiceiurilor sănătoase, care ușu­rează viața, structurând-o, ordonând-o. Ea nu ar trebui să elimine sau să anihileze virtuțile flexibilității, spontaneității și toleranței. De exemplu, a obișnui să te rogi cere efort, dar con­secvența și dăruirea cu care poți face un asemenea gest îți ordonează mintea, întărește trupul și nu permite împovărarea sufletului. A te ruga și a posti întăresc voința, educă capacitatea de autocontrol, inhibă răsfățul de orice natură ar fi el. De asemenea, țin vie funcționalitatea bucuriei și ascut simțul observației. Obiș­nuința de a posti împlinește și nevoia de a fi altfel, mai ales în rândurile celor care nu pătrund pentru început tainele duhov­nicești ale practicilor sau tradi­țiilor creștine.

Puterea exemplului - indispensabilă formării obișnuinței

Plecând de la înclinația naturală a copilului de a face mai mult ceea ce vede decât ceea ce aude, Sfântul Ioan Gură de Aur recomanda educatorilor ca, indiferent de împrejurările vieții, să nu neglijeze chemarea de a fi exemple morale pentru acesta.

Prin conștientizarea mijlocului educațional numit puterea exemplului, părinții sau educatorii au șansa să îi educe pe copii începând cu ceea sunt și apoi prin ceea ce spun. Puterea micuților de imitație este cea care va amprenta caracterul lor, valorile în care vor crede, imperativele pe care le vor căuta și de care vor avea nevoie pentru a se defini ca persoane umane complexe. Modelul arată de multe ori nu numai ceea ce este de făcut, ci arată cum se poate face sau cum trebuie să se facă un anumit lucru sau o anumită faptă. Sfânta Scriptură întărește această afirmație destul de clar: „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său. [...] Căci nu este pom bun care să facă roade rele şi, iarăşi, nici pom rău care să facă roade bune. Căci fiecare pom se cunoaşte după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini şi nici nu se culeg struguri din spini” (Luca 6, 39-40).

Sfântul Ioan Gură de Aur îi invită, așadar, pe cei care se ocupă de educaţie să fie atenţi în primul rând la ei înşişi și să se străduiască să fie exemple demne de urmat (Antonios K. Danassis, Johannes Chrysostomos. Pädagogisch-psychologischen Ideen in seinem Werk, Bonn, 1971, p. 158): să nu folosească cuvinte sofisticate, să creeze situații în care faptele lor să prindă viață și să încânte sufletul învățăceilor. Totul se completează cu lecturarea vieții sfinților, de la care cei mici vor învăța într-un mod pasiv ce înseamnă virtutea. Modelarea lor cu dragoste și aplecarea asupra gesticulării proprii le vor întări acestora personalitatea şi vor naşte în ei responsabilitatea faţă de ei înşişi şi faţă de semeni. Copiii, viitori adulți cu o conduită moral-religioasă bună, vor deveni ei înșiși puntea către generaţiile ce le vor urma.

Așadar, preocupările teologului antiohian au fost și rămân mereu valoroase, pentru că interesele și nevoile omului sunt mereu ace­leași, indiferent de spațiu și timp. El a identificat care sunt sursele educaționale care pot da naștere la suflete frumoase, echilibrate și împăcate cu ele însele. Rămâne de văzut cât de mult mai credem și noi, cei de azi, în deprinderea obișnuinței bune și în puterea exemplului, ca baze fundamentale ale formării creștine, în special, și a educației, în general.