Cu emoție vă scriu despre un om care a adus lumină în cultura română și care, prin dragostea lui față de Dumnezeu, față de turma sa cuvântătoare, față de țara care l-a înfiat, prin darurile cu care a împodobit limba română, prin osteneala sa de a oferi urmașilor un exemplu de jertfă, și-a sfințit traiul în această „tindă a Veșniciei”, trăgându-i după el, pe scara Raiului, și pe alți iubitori de Adevăr, de Hristos. Canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1992, Sfântul Antim Ivireanul este sărbătorit pe data de 27 septembrie.
Voi încerca să răscolesc prin tolba amintirilor și să scot la lumină logos dulce, cu iz de Liturghie, și să aștern în sufletele dumneavoastră un crâmpei din existența zbuciumată și din darul cuvântului cu care l-a hărăzit Dumnezeu. Originar din Georgia (Iviria), viața lui pământească și activitatea ca slujitor al lui Dumnezeu și al limbii române se situează între secolele 17 şi 18. De tânăr, Antim a fost dus în robie la turci, fiind crescut și educat la Constantinopol. Prin 1690, domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a adus în Țara Românească, unde a învățat limbile română și slavonă, dar și meșteșugul tiparului.
În lucrarea sa „Antim Ivireanul, predicator și orator”, Al. Ciurea afirma cu uimire: „Este de-a dreptul surprinzător cum un străin ca mitropolitul Antim, care nu știa românește atunci când a venit la noi, a ajuns să posede, într-un grad așa de înalt și de profund totodată, limba poporului căruia i-a închinat toate zilele vieții sale, ba și viața însăși, limbă în care el ajunge să se exprime cu atâta limpezime, logică, cursivitate și frumusețe”; iar filologul cercetător I.C. Chițimia, în opera „Probleme de bază ale limbii române vechi”, preciza admirativ că „Antim Ivireanul a stăpânit darul artei literare pentru care avea nevoie de pasta cuvintelor. Cum a ajuns să domine acest instrument de exprimare, ca străin de țară, este o enigmă”.
Opera de căpetenie a Mitropolitului Antim o reprezintă „Didahiile” - 28 de predici la diferite sărbători și 7 cuvântări ocazionale, ținute de el, în București sau în Târgoviște, în decursul a opt ani, sub domnia lui Constantin Brâncoveanu și a lui Ștefan Cantacuzino. Didahiile constituie un monument important în dezvoltarea limbii române literare.
În predicile sale, care se disting printr-o înaltă ținută morală, Antim s-a arătat a fi un sprijinitor al poporului asuprit și un dușman fățiș al turcilor. Din pricina atitudinii sale antiotomane, în toamna anului 1716, la cererea primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, Antim a fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic și condamnat la exil pe viață, în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din muntele Sinai. În drum spre locul exilului, a fost ucis de ostașii turci, iar trupul i-a fost aruncat în râul Marița, dincolo de Adrianopol.
În introducerile predicilor, Antim mărturisește cu smerenie cât de nepriceput este când e vorba să tâlcuiască o temă pe care și-a propus-o. La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, spune cu modestie: „Nu doară că nu sunt cuvinte multe și de multe feluri de vorbe a să grăi în lauda măriei ei, ci pentru că, fiind mintea mea turburată de norul neștiinței și mai vârtos întunecată de socoteala dumnezeeștilor și prealuminatelor ei daruri, îmi înfruntez și îmi ticăloșesc nevrednicia și neștiința învățăturii mele”.
La începutul unei alte predici afirmă, cu aceeași smerenie: „A povesti lucruri minunate iaste dată oamenilor celor învățaț. A îndulci cu vorba auzurile ascultătorilor iaste dată ritorilor. A descoperi taini mari și preste fire, iaste dată celor ce sunt desăvârșit întru bunătăț. Iar în mine, neaflându-se niciunele de acesteia, nu va putea nimeni să auză nimic de folos”.
Aceste exordii l-au făcut pe criticul literar Ion Rotaru să-l considere pe Antim „primul mare orator în ordine cronologică între români, și totodată și cel mai decent în modestia lui rară”.
În cuvântul de învățătură de ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Antim aseamănă lumea cu „o mare ce să turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici liniște”. Antim își învață auditoriul să perpetueze cuvântul său de învățătură: „Și când eșim la beserică, să nu eșim deșărți, ci să facem cum face ariciul că, după ce merge la vie, întâi să satură el de struguri și apoi scutură vița de cad broboanele jos și să tăvălește pre dânsele de să înfig în ghimpii lui și duce și puilor. Așa să ducem și noi, fieștecine, pre la casele noastre, copiilor și celor ce n-au mers la beserică, din cuvintele ce am auzi din Sânta Evanghelie”.
O emoție deosebită te învăluie când asculți Imnul Fecioarei, cu iz de Acatist, de o neîntrecută frumusețe lirică, o poezie pură considerată de Ion Rotaru „Ave Maria a limbii române”: „Aleasă iaste, cu adevărat, ca soarele, pentru că iaste încununată cu toate razele darurilor dumnezeești... Aleasă iaste și frumoasă ca luna, pentru că, cu lumina sfințeniei stânge celelalte stele... Aleasă iaste ca revărsatul zorilor, pentru că ia au gonit noaptea și toată întunericiunile păcatului și au adus în lume zioa cea purtătoare de vieață. Aleasă iaste, că iaste izvor carele cu curgerile cereștilor bunătăț adapă sfânta biserică și tot sufletul creștinesc. Aleasă iaste, că iaste chiparos carele cu nălțimea covârșaște ceriurile... Aleasă iaste, că iaste crin, că măcar de au născut între mărăcinii nenorocirii ceii de obște, iar nu ș-au pierdut niciodată podoaba albiciunii... Aleasă iaste, pentru că iaste fecioară mai nainte de naștere, fecioară în naștere, fecioară și după naștere și iaste o adâncime neprecepută a bunătăților și o icoană însuflețită a frumuseților celor cerești. Iaste o grădină încuiată dintru care au ieșit floarea cea neveștejită și o fântână pecetluită dintru care au curs izvorul vieții, Hristos”.
De remarcat că, înainte de Eminescu, Antim a numit luna „stăpâna mării”: „Luna iaste podoaba nopții, asemănătoare soarelui și stăpâna mării”. Oratorul vorbește de „urechile inimilor noastre”, „mreaja învățăturii”, „undița cuvintelor” și găsește imagini plastice pentru a-și sublinia ideile. Maestru al cuvântării panegirice, oratorul compară, pe întinderea unei jumătăți de predică, pe Apostolii Petru și Pavel cu soarele și luna.
Antim invită auditoriul „cu dragoste” la „un ospăț sufletesc”: „Pohta cea mare și dragostea curată... m-au îndemnat astăzi de am venit aici, pentru ca să vă cercetăm sufletește”. Plin de mâhnire, însă, constată că „suntem porniț cu toții spre răutăț... ni s-au împietrit inimile întru răutăț ca a lui Faraon și umblăm ca niște cai șirepi făr-de zăbală...” Responsabil pentru sufletele turmei sale, Antim condamnă cu tărie moravurile societății, neprotejând pe nimeni: „Și nimeni să nu socotească, din voi, și să zică în inima lui: dară ce treabă au vlădica cu noi... că am treabă cu toț oamenii câț sunt în Țara Rumânească, de la mic pân la mare, afară de păgâni și de ceea ce nu sunt de o lege cu noi; căci în sama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufletește ca pre niște oi cuvântătoare și de gâtul mieu spânzură sufletele voastre...”
În predicile sale, Antim poruncește încetarea lucrului și a câștigului în zilele de sărbătoare, condamnă jafurile din interior și din exterior, nedreptățile, ura, indiferența, necinstea, batjocura, clevetirea, beția, lăcomia, ipocrizia, minciuna la spovedanie, zavistia, lenea, desfrâul, delațiunea, egoismul, trufia, luxul și alte vicii specifice epocii.
Cu adevărat, Sfântul Antim Ivireanul a avut un rol însemnat în introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbele bisericești; deși străin de neam, a creat o limbă liturgică românească înțeleasă și folosită până astăzi. Ar fi minunat ca elevii și studenții noștri teologi, filologi și nu numai, să se lase învăluiți de „mreaja învățăturilor” sale moralizatoare și să înțeleagă ce mare putere are „undița cuvântului”, logosul izvorât din Logos divin.
Rememorând martiriul Brâncovenilor din 15 august 1714, de la Constantinopol, amintindu-mi de îndemnul adresat de tată fiilor săi - „Fiți viteji, feții mei! Am pierdut tot ce-am avut pe lumea asta; măcar sufletele să ni le mântuim și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru!” - și asistând la sfârșitul martiric al lui Antim Ivireanul, petrecut cu doi ani mai târziu, tot pe pământ turcesc, înclin să cred că sfatul părintesc, încurajator al domnitorului Țării Românești a reverberat în sufletul lui Antim. Nu întâmplător, tuturor acestor sfinți martiri români, apa vie le-a primit jertfa de sânge pentru a-i curăți și a-i naște din nou, întru Împărăția cerurilor, „din apă și din duh” (Ioan 3, 5).
Marinela Modiga este profesoară la Școala Gimnazială „Miron Costin” din Galați.
