Turnul înclinat al învățământului românesc

Din anul 2000, România participă la programul internațional PISA (Program for International Student Assessment – Programul pentru evaluarea internațională a elevilor), inițiat de Organizația pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), care – o dată la trei ani – realizează un studiu cu privire la felul în care elevii de finele ciclurilor educației obligatorii (clasa a VIII-a, la noi) dețin şi sunt capabili să utilizeze anumite cunoștințe de bază, menite a le permite fie să-şi continue studiile, fie să se integreze pe piaţa muncii.

Testele PISA nu au scopul reliefării performanțelor excepționale ale unui mic număr de elevi, ci evidențierea felului în care un minimum de cunoștințe deopotrivă de bază, la nivel teoretic, şi utile, la nivel practic, au fost însușite de media elevilor din școlilor românești. Deja acest fapt ne pune o problemă, dat fiind că noi ne-am obișnuit să funcționăm metonimic – altfel spus, să generalizăm rezultatele (adesea remarcabile) ale unei minorități a cărei performanță e asigurată mai curând de părinți (prin meditații) sau de profesori inimoși (care-şi dedică timpul elevilor pasionați). Media celor ce absolvă o școală – sau un ciclu de studii – nu ne interesează decât din punct de vedere statistic, adică formal (câți au trecut examenul, câți au intrat în următoarea treaptă de studii); nimeni nu pare curios de cunoștințele efective ale acestor elevi.

Luați individual, profesorii se declară „surprinși” de scăderea nivelului celor care vin din ciclul precedent, dar, în ansamblu, nu există nici un mecanism prin care ei să poată aduce cunoștință autorităților din educație despre sincopele pregătirii anterioare pe care le înregistrează. La fel ca şi colegii lor din etapa precedentă, şi ei sunt în situaţia de a „raporta” doar „realizări” şi „performanțe”, astfel că – fatal – imaginea învățământului românesc este distorsionată tocmai de cei care îl slujesc.

În acest context, testele PISA au venit ca un duș rece: de fiecare dată (aceasta însemnând în 2000, 2006, 2009, 2012 şi 2015), România s-a plasat în partea de jos a clasamentului (pe poziția 40-45 din 65 de țări), cu rezultate problematice nu doar la cunoștințe științifice şi la rezolvarea unor probleme simple de matematică, ci şi – mult mai trist – la citirea şi înțelegerea unor texte oarecare. Potrivit acestor testări, în jur de 40% (deși n-ar fi exclus ca cifra să fie mai mare) dintre elevii români sunt ceea ce se cheamă „analfabeți funcțional” – persoane care pot să citească (deși, adesea, silabisind), dar care sunt incapabile să redea în termeni proprii conținutul a ceea ce au citit. Altfel spus, care nu pot povesti ce au citit, atât pentru că nu înțeleg lucrurile respective, cât şi pentru că nu au vocabularul necesar pentru a o face. În loc ca această situație să constituie punctul de pornire a unei reflecții serioase asupra stării şcolii românești şi asupra a ceea ce poate fi făcut pentru a ieși din zona gri a clasamentelor, rezultatele testelor PISA au dat naștere unor reacții pasionale ce au culminat cu insinuările actualului ministru al educației, dl Pavel Năstase, cum că situarea României la coada rezultatelor nu e chiar întâmplătoare şi că alții au rezultate mai bune doar pentru că practică diverse forme de dumping didactic. Mă tem că, oricum am lua-o, asemenea afirmații au un aer de neseriozitate. Rezultatele acestor teste ne-au descumpănit, dat fiind că ele au arătat – încă o dată şi în mod manifest – inconsistența mitului excepționalității românești (care, onest vorbind, e o formă a filetismului amendat de Biserică). Tuturor ne place să credem că suntem aparte, că, în ciuda sărăciei, românii sunt deștepți, talentați, „născuți poeți”, că suntem plini de genii (despre care, însă, nu știm mai nimic), că doar elevii noștri sunt olimpici internaționali etc. Cu atât mai mult cu cât această genialitate – neînțeleasă şi nerecunoscută de străini decât in extremis – ar compensa sărăcia şi frustrările ei în care ne zbatem de secole. Or, testele PISA ne-au arătat cât se poate de clar că rezultatele școlare nu compensează sărăcia, ci – dimpotrivă – sunt într-o relație cât se poate de strânsă cu ea.

Căci ce am văzut cu toţii? Mai înainte de toate, că atunci când media elevilor are asemenea rezultate îngrijorătoare, școala însăși nu pare a fi dedicată educației copiilor. Oare n-am ajuns să facem din învățământ o birocrație cu reguli sofisticate, cu trepte şi subtrepte ierarhice codificate, cu proceduri fără noimă şi cu legi ce se schimbă unele pe altele, fără a mai acționa în lumea reală? E simptomatic faptul că din 2000 până astăzi s-au schimbat 17 miniștri ai educației (în 9 guverne prin care au trecut toate partidele politice parlamentare), iar rezultatele testărilor – prin care am trecut de 5 ori – arată la fel. Dincolo de declarații – generoase sau belicoase – în fapt nu se schimbă nimic. Am ajuns în situaţia în care vom avea absolvenți de școală primară care nu au avut deloc manuale! Fără îndoială că aici avem de-a face cu o lipsă de voință – poate şi de interes – a decidentului politic. Ne mai lipsește, de asemenea, discernământul bun pe baza căruia să putem structura programele şi materiile de aşa manieră încât învățarea să le fie accesibilă tuturor elevilor, nu doar celor pe care îi susțin material părinții. La fel, ne lipsește şi o bună organizarea a criteriilor de selecție, care să îi motiveze pe profesorii buni să-şi facă treaba şi să-i descurajeze pe cei apatici să vegeteze în sistem. Şi poate mai mult decât orice, ne lipsește acea încredere în viitor, care să se răsfrângă asupra tuturor, în primul rând a copiilor; care să ne îndemne să credem că merită să învățăm, că merită să muncim cu dedicație şi că studiul şi munca sunt talantul pe care fiecare îl aduce binelui comun.

Biserica ne învață că cel care a greșit se poate întoarce şi poate păși pe calea îndreptării dacă îşi recunoaște greșeala şi se desparte de ea punându-se în slujba binelui şi a semenilor săi. Mai mult ca niciodată, lecția aceasta ar trebui să rezoneze la vârful învățământului românesc: testările internaționale ne arată ce n-am făcut şi cât de mult rătăcim, pierduți printre „comisii” şi „formulare”. Ar fi timpul să ne întoarcem către binele ce se întrupează în adevărul cunoașterii şi către cei mai tineri dintre semenii noștri, cei pe umărul cărora ne vom sprijini mâine.