A trăi suferinţa între răbdare şi calmante

Ne-am obişnuit ca la cel mai mic semn al suferinţei să alergăm la raftul cu medicamente. De ce să o suportăm cu stoicism când o simplă pilulă ne aduce liniştea pentru câteva ore? "E un "mal du siècle"", ne-a spus prof. dr. Aurel Romila, psihiatrul care timp de 50 de ani a tratat bolnavii la Spitalul Clinic de Psihiatrie "Alexandru Obregia" din Bucureşti.

Domnule profesor Aurel Romila, românii suferă din ce în ce mai mult, unii chiar au ajuns la gesturi extreme. Cum priveşte psihiatria suferinţa şi care sunt soluţiile cu care vine în ajutorul suferinzilor?

E un termen care dă impresia că îl ştie, că îl trăieşte sau că l-a trăit toată lumea, iar din punct de vedere academic are şi el limite de sens. Din punct de vedere popular este clar că este echivalent cu o neplăcere, cu o durere, care însoţeşte practic mai ales bolile corporale şi mai puţin pe cele psihice. Sau, mai exact, se face o diferenţă între suferinţa din bolile corporale (reumatism, de exemplu), faţă de bolile psihice cu care te chinui, nu te plângi de durere, ceilalţi nu-şi dau seama exact ce ai, deşi nu înseamnă că dacă ai o depresie nu e o suferinţă foarte mare.

Deci primul lucru este să facem diferenţa între aceste două feluri de suferinţe...

Treaba mea ca psihiatru este să vorbesc mai pe larg despre suferinţa psihică. În mod paradoxal, aşa cum nu crede lumea, bolile psihice cu cât sunt mai grave, cu atât nu arată o suferinţă clară, expresivă. De pildă, bolile cele mai uşoare în ierarhia lor, cum ar fi nevrozele, dau cele mai expresive suferinţe. În timp ce bolnavii mai profunzi, psihotici, cum zice românul "nebunii" sau "schizofrenicii", deşi deranjează enorm pe ceilalţi, ei nu-şi dau seama de asta şi par mai indiferenţi şi nepăsători la lucrul acesta. Deci mai mult e afectată familia decât el. Asta ca să avem nişte grade de suferinţă chiar în bolile psihice.

Nu pot trăi fără antalgice

Din experienţa dumneavoastră ca psihiatru, care sunt valenţele de acomodare a omului cu suferinţa?

Desigur că fiecare persoană, având o structură diferită, nu va avea o suferinţă identică. De ce? Pentru că trăirile sunt subiective şi fiecare are o anume structură, care se exprimă şi în suferinţă. Prin urmare, sunt oameni care se lamentează foarte mult, deşi ea obiectiv poate să nu fie foarte importantă. Asta este o tendinţă de exteriorizare, de exagerare, de isterizare, de simulare etc., în contrast cu alţi oameni care sunt rezervaţi, se interiorizează, se ascund. Deci, avem două feluri de oameni, din punctul acesta de vedere: oameni cu exteriorizare şi oameni cu interiorizare. Sigur că în ciuda acestei suferinţe ea nu este nici pentru acelaşi om la fel. De regulă, se produce bineînţeles un fel de coexistenţă, de acomodare, chiar cu răul, şi atunci e uimitor să vezi pe cineva, să ştii în ce context e şi totuşi el se suportă. Pe când unii nu se suportă, iar dacă le spui diagnosticul nu admit şi, Doamne fereşte!, se sinucid.

Dar această ideologie a suferinţei duce la acomodare, în aşa fel încât se ajunge la un fel de stoicism.

Totuşi, în ciuda acestei filozofii, e mai bine să nu ai suferinţă, aşa că, să nu vă miraţi, în medicină, din vreo 15.000 de medicamente, grupul cel mai mare este cel contra durerilor. Se numeşte medicaţia antalgică. Cuprinde de la antinevralgicul obişnuit până la morfină, toate făcute să uşureze, să îmbunătăţească subiectivitatea omului, să poată suporta. Prin urmare, oamenii cu suferinţă cronică sunt obişnuiţi cu pastilele şi chiar dacă pastilele sau injecţiile, în cazurile mai grave, le dau o linişte de trei-patru ore, tot contează acest lucru, însă ajung dependenţi, şubrezind buna funcţionare a celorlalte organe. De aceea este foarte important sfatul medicului. De pildă, dacă auzi că la un moment dat cineva foloseşte în loc de un antinevralgic 10-20, te revolţi. Dar acesta ştie că nu mai poate trăi decât cu asta.

De fapt, acelaşi mod de a gândi îl au şi dependenţii de droguri...

Din punctul acesta de vedere chiar lucrurile au căpătat următorul aspect, puţin misterios. În afara oamenilor cu boli reale, avem şi nişte boli mai fine, mai spirituale, ale epocii, ale generaţiei. Se întâmplă acum că generaţia tânără are riscul cel mai mare de a intra într-o toxicomanie. De ce? Aceştia, fiecare în parte, spun că suferă. E un "mal du siècle", adică nu suportă epoca în care trăiesc, nu suportă politica şi atunci starea aceasta îi obligă să bea, să fumeze, să-şi trăiască fericirea în mod artificial. Această problemă, care frământă generaţia tânără, atacă viitorul ţării. De ce? Pentru că are la bază o explicaţie psihologică, pe care nu o găsim în laborator, într-o analiză, ci o găsim în această suferinţă. Deci, până la urmă, suferinţa poate fi şi spirituală şi poate să ţină şi de epocă.

Să rămânem stoici

Aşadar, trebuie să încercăm mai mult să ne luptăm cu suferinţa şi să o înţelegem, decât să scăpăm sau să uităm de ea?

Da, bineînţeles. Să nu ne îmbătăm cu soluţii false, impropriu cu alcool, toxice, medicamente prea multe. Dorinţa asta absolută "eu vreau să fiu fericit", "vreau să scap", "scapă-mă!", pe care o avem noi, nu se poate întâmpla întotdeauna. Desigur că, dacă este o cauză extirpabilă chirurgical, atunci avem norocul şi scăpăm. Trebuie să rămânem aşa cum ne învaţă şi religia, stoici, şi nu aplecaţi spre plăceri. 95% din emisiile televiziunilor sunt axate pe distracţie şi plăcere. Acestea sunt ca să-ţi fure oarecum atenţia de la problematica pe care o ai, însă asta nu te scapă de... reumatism.

Să ne rugăm să suportăm suferinţa

Prof. dr. Aurel Romila: "Îmi permit să relatez foarte pe scurt cum mi-am dat eu seama de două concepţii despre suferinţă în puţinele călătorii care le-am făcut. Am fost la Muzeul de Antichităţi din Atena unde m-au uimit figurinele şi statuile care exprimau foarte mult optimism, dragoste de viaţă, lume dezbrăcată, deci fără dureri, suferinţă. După mai mulţi ani, la bătrâneţe, am ajuns să mă duc la Tesalonic, la Muzeul de Bizantinologie. Aici am văzut un contrast enorm. Oamenii semănau foarte mult cu sfinţii din bisericile noastre, adică nişte figuri severe, îmbrăcate, totul era sobru, cu o atmosferă exact cum este în Biserica noastră Ortodoxă. Atunci am înţeles aceşti doi poli ai tratării suferinţei umane. Una a fost antichitatea greco-latină, cu o tendinţă către hedonism, către plăceri, către epicureici, şi după aceea creştinismul, care ne-a pus obiective superioare omului. Omul e legat de Dumnezeu, omul trebuie să sufere, să-şi ducă crucea, prin urmare complet diferit.

M-am gândit care tendinţă o fi mai bună, şi răspunsul meu a fost desigur că multă înţelepciune a avut aceasta cu origine creştină, neoplatonică, bizantină, în sensul că ea ne face să putem suporta. Noi nu trăim aici în Rai şi rar găseşti un om care să nu fie confruntat cu tot felul de suferinţe, or, dacă el nu are această fibră morală, spirituală, de a se opune, ca şi concepţie, va suporta extrem de greu viaţa, şi asta va fi o cauză de sinucidere. De aceea este extrem de important de ce să suportăm. Păi, ca să nu facem rău nici familiei noastre, noi suntem totuşi nişte oameni angajaţi, avem copii, avem un rol social. E cu mult mai bine să existăm pentru societate decât să terminăm la modul acesta brutal, chipurile, prin faptul că suferim. Însă uneori se produc aceste sinucideri, iar presa nu încetează să caute cauze pe care nu le va şti niciodată. Anumite suferinţe rămân misterioase, dacă Dumnezeu ne-a îngăduit bolile şi suferinţa, să ne rugăm totuşi lui Dumnezeu să le putem suporta."