Din toamna acestui an, Sfântul Sinod a hotărât canonizarea celui ce a fost considerat "Mesia ardelenilor" – mitropolitul Andrei Şaguna. El a rămas în conştiinţa românilor de peste munţi ca unul dintre cei care şi-au închinat întreaga viaţă altarului şi poporului. La cunoscutele calităţi şi lucrări împlinite de marele ierarh s-au adăugat virtuţile creştineşti şi împlinirea vocaţiei sale sacerdotale şi misionar pastorale, dublate toate de o smerenie sfântă. Despre procesul canonizării mitropolitului Andrei Şaguna, despre viaţa sa, ca om al rugăciunii şi al jertfei creştineşti, ne-a vorbit cel care duce mai departe moştenirea lăsată de Sfântul Ierarh Andrei, Înalt Preasfinţitul Mitropolit dr. Laurenţiu Streza.
Înalt Preasfinţia Voastră, cum întâmpinaţi această mare sărbătoare a canonizării primului mitropolit al Ardealului?
Această mare bucurie şi împlinire a fost de mult aşteptată şi dorită de către clerul şi credincioşii noştri, pentru care aducem slavă Prea Sfintei Treimi şi mulţumire Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi membrilor Sfântului Sinod, prin mijlocirea cărora s-a realizat această lucrare sfântă. Ne-am bucurat şi ne folosim continuu de rezultatul activităţii extraordinare şi unice, în toate domeniile, pe care ne-a lăsat-o moştenire marele şi sfântul mitropolit Andrei Şaguna. Dacă am simţit de la început greutatea şi marea responsabilitate a misiunii la care am fost chemat, ca Mitropolit al Ardealului, acum ne simţim întăriţi şi copleşiţi de bucuria coborâtă din cer, unde Dumnezeu ne-a mai adăugat încă doi rugători, ierarhi ai Ardealului, Sfântul Andrei şi Sfântul Simeon Ştefan. Atunci când ne-am pregătit pentru alcătuirea atât a dosarului de canonizare, cât şi a slujbei Sfântului mitropolit Andrei, am observat o bucurie în popor, o mulţumire şi o împăcare în rândul credincioşilor. Poporul l-a cinstit şi venerat continuu pe providenţialul său mitropolit Andrei, făcându-i-se pomenire anuală, la sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, după cum s-a prevăzut în hotărârea Consiliului arhidiecezan din 1873, îndată după trecerea lui la Domnul.
Canonizarea nu este o lucrare omenească
Când aţi luat hotărârea de a iniţia demersurile pentru trecerea mitropolitului Andrei Şaguna în rândul sfinţilor?
Dumnezeu creează sfinţi şi El rânduieşte ca în jurul acestor mari personalităţi să apară şi să se menţină în poporul dreptmăritor o cinstire sfântă, un cult al acestora. La vreme potrivită, rânduită tot de Dumnezeu, Biserica, constatând evlavia credincioşilor, declanşează procesul de canonizare prin studierea vieţii duhovniceşti a celui propus, urmărindu-se împlinirea unor criterii, precum: ortodoxia credinţei, moralitatea şi sfinţenia vieţii, jertfirea pentru apărarea credinţei, slujirea lui Dumnezeu a aproapelui, până la dăruirea de sine. În timpul acestui demers, Biserica are certitudinea că îndeplineşte o lucrare a lui Dumnezeu. Biserica locală, atât credincioşii din Sibiu şi din împrejurimile lui, cât şi cei din întreg Ardealul şi din alte părţi i-au păstrat vie memoria şi l-au cinstit prin pomeniri liturgice şi prin comemorări deosebite. Un rol important l-a avut în această privinţă Facultatea de Teologie din Sibiu, al cărei ctitor este şi care îi poartă numele. În 2008 am comemorat 200 de ani de la naşterea sa şi 135 de ani de la trecerea la cele veşnice. Numai în acel an s-au scris peste 2.000 de lucrări de specialitate. Toate au fost rânduite de Dumnezeu, la vremea stabilită de El, chiar dacă solicitări îndreptăţite au sosit de o bună vreme. Fără grabă, cu multă dragoste şi stăruinţă, o comisie istorică, teologică şi liturgică a arhiepiscopiei, din care au făcut parte mai întâi profesorii noştri de la Facultate, părintele academician Mircea Păcurariu şi părintele arhid. prof. univ. dr. Ioan Ică jr, a adus mărturii deosebite pentru canonizare şi a alcătuit slujbele celui canonizat. Lângă cunoscutele calităţi şi lucrări împlinite de marele ierarh, precum iubirea de neam şi lupta pentru emanciparea lui, s-au adăugat virtuţile creştineşti şi împlinirea vocaţiei sale sacerdotale şi misionar pastorale, dublate toate de o smerenie sfântă.
Un "Mesia al românilor ardeleni ortodocşi"
În ultimii ani s-au aflat mai multe despre viaţa sa spirituală?
La "reabilitarea" memoriei marelui mitropolit al Ardealului în vremea comunistă a contribuit un străin, un istoric american, Keith Hitchins, care a demontat toate falsele acuze aduse de sistemul ateu şi a dovedit rolul lui în istoria României şi a Europei. Titlul său de baron şi preţuirea stăpânirii de atunci le-a folosit numai în slujba poporului său pe care l-a iubit. De atunci a început repunerea în valoare a personalităţii sale. Raze luminoase s-au revărsat din ceruri peste cler şi credincioşii care se împărtăşeau de moştenirea şaguniană. În semn de cinstire, a fost ridicată în parcul Astra din Sibiu o statuie a sa, dar lipsită de însemnele arhiereşti. Cea mai recentă şi mai amplă cinstire a sfântului ierarh transilvănean am avut-o în anul comemorativ 2008, prin foarte multe manifestări omagiale.
I-am ascultat pe mulţi specialişti care şi-au exprimat preţuirea şi dragostea lor pentru o personalitate atât de complexă, care s-a manifestat în toate domeniile. A apărut şi o relatare, prima de acest fel, afară de cea pe care o dăduseră doi dintre apropiaţii săi, viitorul Episcop al Caransebeşului, Nicolae Popeea, şi profesorul Dimitrie Cunţanu, în legătură cu dragostea lui faţă de cele sfinte. S-au consemnat mărturii despre modul profund în care trăia misterul euharistic, prin participarea lui la Sfânta Liturghie, cum urmărea pe fiecare preot şi-l îndruma astfel încât să fie un bun slujitor. Sunt cunoscute cărţile de slujbă tipărite, ca să nu lipsească absolut nimic serviciului divin. Dacă a dat copiilor şcoli multe şi cărţi de învăţat, atunci a lăsat şi Bisericii cărţi de slujbă, o facultate de teologie, pe care a urmărit-o cu multă atenţie, şi o tipografie care să continue lucrarea spirituală şi culturală a mitropoliei. Un alt străin, un teolog evanghelic-luteran, Johann Schneider, a descoperit câteva lucruri pe care nu le ştiam, legate de programul de rugăciune al mitropolitului Andrei. În fiecare dimineaţă, de la ora 5.00, până la ora 7.00, nu putea să fie deranjat de nimeni, pentru că aceste ore erau dedicate pravilei lui, rugăciunii sale personale. Cele de seară nu le ştia nimeni, pentru că un om smerit, un călugăr adevărat, nu putea să realizeze atât de multe lucruri pline de dragoste şi de smerenie dacă nu era şi un rugător, un om care îşi alimenta viaţa spirituală prin post şi rugăciune. Amintim apoi două exemple care probează modestia sa. Primul şi cel mai important a fost înmormântarea sa, oficiată doar de preotul său duhovnic, ieromonahul Gherman, aşa cum a prevăzut în testamentul său. Al doilea exemplu este din timpul vieţii sale, la comemorarea a 25 de ani de episcopat, când colaboratorii au vrut să fie serbat aşa cum era firesc, pentru că realizările erau ale întregii Biserici. A răspuns atunci că se bucură de realizările rânduite de Dumnezeu în Biserica din Ardeal, că vrea să le cinstească şi că nu poate opri pe nimeni să le serbeze. Dar a cerut permisiunea de a se retrage la Răşinari, pentru a serba evenimentul în post şi-n rugăciune.
În plus, el însuşi în memoriile sale mărturiseşte că a refuzat demnitatea de patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, pe care i-au oferit-o unii, după cum a refuzat şi demnitatea de mitropolit al tuturor românilor ardeleni, dacă va trece la unirea cu Biserica Romei, cum îi propunea Alexandru Sterca Şuluţiu, viitor mitropolit la Blaj. Sfântul Ierarh Andrei a fost o mare personalitate şi un ales al lui Dumnezeu, care şi-a justificat pe deplin numele său de botez, Anastasiu (n.r., înviere în limba greacă), pentru că a fost cel care a adus învierea neamului. Dar şi-a justificat şi numele de Andrei, după Apostolul Mântuitorului, cel întâi chemat, pentru că a fost numit chiar un "Mesia al românilor ardeleni ortodocşi", un "salvator al poporului român".
Testamentul unui mitropolit: "Fiţi pe pace, aveţi-vă bine, nu vă sfădiţi!"
Aşadar, a fost un om cu o aleasă viaţă duhovnicească...
Sfântul Ierarh Andrei al Transilvaniei a fost un om cu o viaţă aleasă, cu o viaţă sfântă, îmbrăcată în haina smereniei, împăcat cu Dumnezeu şi cu sine însuşi, ridicându-şi sufletul său deasupra nimicniciilor acestei vieţi. Înainte de a trece la Domnul, i-a spus cu pace în suflet apropiatului său, Nicolae Popeea: "Cu mine e gata Nicolae! Ce va vrea Dumnezeu, toate sunt în ordine." Şi a adăugat ultimele sale cuvinte ca testament de împlinit pentru urmaşi: "Fiţi pe pace, aveţi-vă bine, nu vă sfădiţi!" Prin toată activitatea sa atât de amplă şi de roditoare în ogorul Bisericii, prin întregul său activism apreciat de toţi, vrednicul ierarh îşi împlinea chemarea sa de la Dumnezeu, vocaţia sfântă de a-I sluji Lui şi poporului drept-măritor. El însă a dorit să fie lăudat numai Dumnezeu, Cel care a dat tot binele, iar cei ce s-au împărtăşit de darurile milostivirii divine să răspundă pe măsura iubirii primite.
A fost şi un mare apărător al Ortodoxiei, pentru că prima condiţie pe care trebuie s-o urmărim atunci când studiem viaţa celui care urmează să fie trecut în canonul sfinţilor este ortodoxia credinţei. El nu doar că n-a oscilat niciodată, dar a temeinicit credinţa ortodoxă a neamului, după ce a ales-o. El a optat pentru ea, când putea s-o aleagă pe cea a tatălui său. A ales Ortodoxia şi a rămas împreună cu mama sa.
În studiul document pentru canonizare alături de ortodoxia credinţei se află moralitatea şi sfinţenia vieţii lui. Cel ce se roagă acum în cer pentru noi şi-a câştigat această cinste prin viaţa sa sfântă, viaţa adevărată de monah. Drumul spre cer nu l-a parcurs cu multă uşurinţă, pentru că n-a trăit retras într-o mănăstire sau în singurătate, ci s-a luptat direct cu problemele vieţii din vremea aceea, obţinând biruinţe pe valurile tulburi ale mării vieţii acesteia. Îi iubea foarte mult pe cei săraci şi pe preoţii lui. Se povesteşte că un preot sărman a venit şi i-a cerut un sprijin material. I-a spus atunci că îi dă Biblia, pe care tocmai o tipărise. Preotul a privit-o şi s-a gândit că nu va face mare lucru cu ea pentru a ieşi din impasul financiar. L-a îndemnat sfântul mitropolit pe acel preot să citească din Scripturi şi apoi Dumnezeu îi va rândui ce este bun pentru el. Preotul s-a descurcat apoi cum a putut, iar după o vreme Sfântul Andrei Şaguna l-a întrebat dacă a citit din ea. După răspunsul negativ, i-a cerut Biblia, i-a deschis-o şi i-a arătat bancnotele puse între filele ei. Îi pusese acolo o sumă necesară pentru a ieşi din necazuri, dar l-a pus la încercare, ca să nu se laude că l-a ajutat mitropolitul, ci să pună ajutorul pe seama lui Dumnezeu.
Sfântul aduce bucurie în sufletele credincioşilor
Între elementele care au dus la canonizare au existat şi mărturii despre minuni săvârşite de ierarh?
Există faptele minunate, chiar dacă n-avem certificarea unor minuni, ca întâmplări extraordinare, cum aşteptăm noi. Amintim două fapte minunate care ne-au dat certitudinea şi ne-au întărit stăruinţa noastră în a pregăti aceste lucrări de canonizare. În turla Bisericii "Sfântul Nicolae" din Şcheii Braşovului au fost ascunse cu un perete fals foarte multe documente din timpul său, de către un intelectual, om al lui Dumnezeu, pedepsit pe nedrept de comunişti. După ce a fost eliberat din închisoare, a fost pus om de serviciu la muzeul din Şcheii Braşovului. A găsit 300 de cărţi şi 3.000 de adrese, scrise cu mâna de Sfântul mitropolit Andrei Şaguna şi trimise protopopului de Braşov, Ioan Popasu, pe care l-a pus mai târziu ca primul episcop de Caransebeş. Ascunse după acel perete, s-a întâmplat minunea ca, exact în anul comemorativ, 2008, să cadă zidul respectiv şi să iasă la iveală cărţile şi scrisorile. Împreună cu părintele director Vasile Oltean, am publicat aceste scrisori în patru volume, încercând prin aceasta să-i aducem preţuire şi recunoştinţă celui care le-a scris. Urmează acum ca toate cele patru volume de scrisori să fie utilizate de cercetători, de cei care vor să vadă cine a fost într-adevăr mitropolitul sfânt Andrei Şaguna.
A doua faptă minunată s-a petrecut recent, când am făcut un parastas la mausoleul lui de la Răşinari. Am pus cu cinste osemintele sale într-o raclă, iar după slujbă, o parte a fost adusă în Catedrala mitropolitană din Sibiu. Din momentul aducerii lui în catedrala pe care o dorise, deşi osemintele erau ascunse, slujitorii noştri şi mai ales alţi preoţi din străinătate au întrebat ce este aici, în catedrală, pentru că simţeau ceva ce n-au simţit niciodată, o bucurie tainică, nedescoperită încă. Atunci li s-a arătat racla cu osemintele mitropolitului. A mai fost o persoană care s-a manifestat a doua zi după primirea acestor odoare, întrebându-l pe preotul de rând ce a adus în biserică, ce sunt acele oseminte care o ard şi nu o lasă să intre în biserică, deşi credincioşii nu ştiau de aducerea acestora la Sibiu.
Viaţa sa de 65 de ani, plini de osteneli, s-a topit ca o lumânare, iar viaţa lui a ars ca o făclie şi ca o candelă ce şi-a consumat tot untdelemnul. Ne-a rămas nouă şansa aceasta de a împlini ceea ce credem că-i face bucurie, de a fi trecut în rândul sfinţilor şi de a fi cinstit între personalităţile mari ale Bisericii, între sfinţii ardeleni.
Cum s-a decis ziua de prăznuire odată cu cea a Sfântului Apostol Andrei?
Stabilirea zilei anuale de prăznuire a fost o altă faptă minunată, pe care am socotit-o ca semn de la Dumnezeu. Când am venit să facem propunerea pentru ziua de serbare, ne-am gândit la zile din apropierea datei trecerii sale la Domnul sau a naşterii sale. În primul caz, 28 iunie, cădea în post tot timpul, aproape de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli, iar în 30 este Soborul Sfinţilor Apostoli. Legat de naştere, în 20 decembrie este Postul Crăciunului. Atunci, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a spus hotărât că pomenirea lui va fi odată cu cea a Sfântului Apostol Andrei. A fost un semn minunat, pentru că ştiam că a fost pomenit mereu la această sărbătoare, dar aflasem că exista o hotărâre a Sinodului arhidiecezan din anul 1874 care prevedea: "Ca în tot anul, de ziua Sfântului Apostol Andrei, în fiecare biserică din Arhidieceză, să se serbeze parastas pentru sufletul marelui defunct în eternitate". Este o zi în apropierea Zilei Naţionale şi va fi şi zi de hram la Catedrala mitropolitană din Sibiu.
Pelerinaj cu moaştele ierarhului transilvănean
Catedrala pe care şi-a dorit-o foarte mult…
Noi am încercat să intuim la procesiunea organizată la proclamarea canonizării, ce şi-ar fi dorit Sfântul nostru mitropolit. Deseori a plecat supărat de aici spre Răşinari. Am vrut ca acum să se întoarcă bucuros acasă, în catedrala pe care a dorit-o, dar n-a reuşit s-o zidească. A adunat fonduri şi a primit bani, chiar de la împărat. Nici al doilea mitropolit, Miron Romanul, n-a reuşit, ci abia al treilea, Ioan Meţianu, a zidit măreaţa catedrală. Drumul acesta, după ultimul parastas, pornind de la Răşinari, a fost drumul revenirii lui în cetatea pe care a câştigat-o şi pe care a ridicat-o la rangul de scaun al mitropoliei, de cetate mitropolitană, în catedrala pe care şi-a dorit-o şi ale cărei planuri le începuse el însuşi. Ne-am oprit la Biserica de pe Groapă, care i-a fost catedrală. Am trecut pe bulevardul Andrei Şaguna, care i-a fost atribuit în semn de preţuire, după Revoluţia din â89, prin schimbarea numelui din bulevardul Lenin. Am mers apoi pe Strada Mitropoliei, care înainte se numea strada 1 Mai. Este o bucurie şi o împlinire pentru că pe lângă sfinţii pe care îi avem rugători, iată că îl avem şi pe Sfântul Ierarh Andrei, mitropolitul Transilvaniei. Bucuria este şi mai mare pentru că, prin dragostea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, sărbătoarea Sfântului Dimitrie de la Bucureşti se prelungeşte la Sibiu şi Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei va fi adus la sărbătoarea noastră de la Sibiu. Apostolul cel Întâi Chemat al Mântuitorului Iisus Hristos participă la proclamarea canonizării apostolului neamului românesc din Ardeal.
Cum au aşteptat credincioşii evenimentul canonizării?
Oamenii noştri de aici nu s-au manifestat exploziv, printr-o bucurie necontrolată, ci tainic, au stat în aşteptare, pentru a simţi marea bucurie şi cinstea pe care o primeşte acum Mitropolia Ardealului, tot Ardealul şi întreaga noastră Biserică. Este o lucrare, am spus-o de multe ori şi o spun mereu cu drag, a unei Biserici vii. Numai o Biserică care dă sfinţi este o Biserică vie, iar celelalte care n-au sfinţi sunt "societăţi, firme, fabrici" care au firmă, dar nu produc nimic.
Interviu realizat de Ştefan Mărculeţ
