Învierea Mântuitorului Hristos ne deschide un conţinut de existenţă din alt plan, cu impact major asupra lumii în care trăim. Ea ne dovedeşte că istoria şi cosmosul întreg, în generalitatea lor, sunt destinate să se ridice spre viaţa veşnică. Învierea este actul puterii smerite a lui Dumnezeu prin care Acesta răstoarnă logica viciată de păcat, neputinţă şi moarte. Despre evenimentul central care stă la baza credinţei creştine ne vorbeşte părintele Andrew Louth, profesor de patristică şi studii bizantine la Universitatea din Durham, Marea Britanie.
Părinte profesor, doar în lumina Învierii îşi găsesc sens vieţile oamenilor. Altfel, aşa cum spune şi Apostolul Pavel, „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră şi suntem mai de plâns decât toţi oamenii“ (I Cor. 15, 15-20). Cum motivează Învierea lui Hristos viaţa noastră?
Învierea nu este singurul eveniment din Evanghelii care aparţine şi trecutului, şi prezentului. Într-o piesă de teatru despre viaţa lui Hristos, scrisă de Dorothy L. Seyers, unul dintre personaje remarcă, gândindu-se la viaţa Domnului: „A fost singurul lucru care s-a întâmplat într-adevăr“. Întreaga viaţă a lui Hristos este şi acum prezentă. Când citim Evangheliile, în special la Sfânta Liturghie, Domnul este prezent între noi, cei care Îl ascultăm. Mircea Eliade ne aminteşte de semnificaţia cuvintelor cu care începem citirea liturgică a Evangheliei: in illo tempore, „în vremea aceea“, o vreme care este prezentă acum. Din acelaşi motiv, multe dintre cântările de la marile praznice încep cu „astăzi“: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, înviind Tu“ (Canonul Învierii), „Astăzi este înainte însemnarea bunei voinţe a lui Dumnezeu… în Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată… (praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului), „Astăzi Fecioara pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera Celui neapropiat aduce“ (sărbătoarea Crăciunului).
Harul lui Dumnezeu prezent în marile sărbători ne este oferit astăzi. Cu toate acestea, este adevărat că lucrurile se întâmplă astfel în special la praznicul Învierii Domnului, căci această sărbătoare prăznuieşte biruirea morţii, ruperea zăvoarelor care-i despărţeau pe cei morţi de cei vii - într-un fel, depăşirea felului în care timpul separă şi desparte.
„Numai din moarte se înviază“, scria un filosof german. Cât de mult trebuie să murim ca să dobândim o înviere deplină?
Se poate spune că Sfintele Paşti, „praznicul praznicelor“, le face pe toate celelalte posibile. Icoana acestei sărbători nu este a unui eveniment istoric - Hristos ieşind din mormânt, lăsând mormântul gol, de exemplu -, ci Hristos pogorându-Se la iad şi scoţându-i de mână pe Adam şi Eva din împărăţia morţii la Împărăţia Vieţii. Acest lucru este adevărat şi acum: mâna lui Hristos, mâna Celui Care a biruit moartea se întinde spre noi; nu trebuie decât să întindem şi noi mâna noastră şi să o prindem pe a Lui. După cum se cântă în ritualul apusean: Mors et vita duello conflixeremirando: dux vitae mortuus regnatvivus (Moartea şi viaţa s-au confruntat în acea luptă uimitoare, Împăratul vieţii, Cel care a murit, împărăţeşte viu).
Dar cum întindem noi mâna ca să o prindem pe a lui Hristos? Ca şi Adam şi Eva, din Împărăţia morţii. Numai prin moarte, în moarte, putem să simţim mâna Celui Înviat. Aşa încât la întrebarea cât de mult trebuie să murim, răspunsul este: total. De ce? Pentru că nu trebuie să confundăm micile cicluri ale vieţii şi ale morţii în care suntem prinşi cu marea confruntare care a avut loc pe Cruce. Aceste mici morţi sunt necesare - acesta este sensul Postului Mare - ca să învăţăm cât de mult trebuie să murim în felurile noastre de vieţuire. Pentru că concepţiile noastre despre viaţă şi moarte sunt foarte limitate. Ciclul vieţii şi al morţii pare să caracterizeze totul. Lumea naturii şi cea a istoriei umane sunt cicluri care înalţă speranţe şi apoi le năruie. Moartea este orizontul întregii vieţi - umane, animale şi vegetale. Totul se sfârşeşte în moarte şi din nou ciclul vieţii începe. Astfel de cicluri par să fie lipsite de sens. Cum putem scăpa? Numai apucând mâna lui Hristos înviat. Numai eliberându-ne de deziluzia morală cauzată de ciclul fără sens al vieţii şi al morţii.
Şi cum facem asta?
Prin pocăinţă, unindu-ne cu celălalt ciclu - ciclul lui Dumnezeu Care Se face om, Care îndură moartea şi Crucea şi ne dă harul Învierii, dăruindu-ne o viaţă care transcende moartea, însăşi viaţa dumnezeiască - astfel încât ciclurile umane ale vieţii şi morţii încetează să mai fie fără sens, ci devin, ca să zicem aşa, o spirală, înălţându-ne, dar nu de pe pământ, ci cu pământ cu tot la slava transfigurată a Împărăţiei. Dacă nu facem asta, nici măcar cât de puţin, sărbătoarea Paştelui rămâne doar un festival de primăvară, celebrând noua viaţă care se va sfârşi inexorabil în moarte.
De ce a ales Hristos să învieze în taină, neştiut de nimeni? Ce semnifică pentru noi această discreţie a Învierii Sale, care, deşi tainică, a reordonat, a dat o nouă orientare lumii şi istoriei?
Să ne întoarcem la icoana Învierii, Anastasis, nu la un eveniment istoric aşa cum am spus, ci la un eveniment cosmic. Învierea a lăsat o urmă în istoria lumii: mormântul gol, întâlnirile cu Domnul Înviat.
Există însă în toate acestea ceva ascuns. Nimeni nu a văzut Învierea - singurele persoane prezente, soldaţii, dormeau - şi chiar atunci când Domnul Înviat le apare ucenicilor spre Emaus, Mariei Magdalena în grădină, nu este recunoscut imediat.
De ce? Cred că există două motive. Mai întâi, Învierea lui Hristos nu a fost o resuscitare a unui cadavru, care ar fi putut fi observată, ci a fost biruinţa asupra morţii, a cărei consecinţă a fost că mormântul nu a putut ţine trupul Domnului.
Iar biruinţa asupra morţii este mai mult decât întoarcerea la viaţă: este o recreaţie, o nouă naştere, un eveniment paralel creării lumii de către Dumnezeu.
Nu era doar un capriciu al creştinilor din Biserica primară să sărbătorească concomitent crearea omenirii, Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei şi taina pascală - toate petrecându-se, după cum erau convinşi, pe 25 martie.
Căci toate acestea sunt manifestări ale puterii creatoare şi recreatoare a lui Dumnezeu: ceva dincolo de înţelegerea şi percepţia omenească. Aşa încât cel dintâi motiv al faptului că Învierea a rămas ascunsă de ochii tuturor este însăşi natura ei: însăşi lucrarea lui Dumnezeu, dincolo de orice scrutare omenească. După cum spune şi troparul: „Ca un purtător de viaţă mai frumos decât Raiul, cu adevărat pântecele tău s-a arătat mai luminos decât o cămară de nuntă împărătească, căci s-a făcut izvor al Învierii noastre“.
Înainte ca Hristos să Se înalţe la cer a spus: „Voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor“ (Matei 28, 20). T.S. Elliot, un scriitor britanic, recunoaşte, după douăzeci de secole, că „există întotdeauna Cineva care merge alături de tine“. Cum putem înţelege şi simţi prezenţa Lui?
Al doilea motiv al naturii ascunse a Învierii, care decurge din cel dintâi, este faptul că Domnul Înviat nu poate fi întâlnit decât în prezenţa Sa personală, nu-L putem urmări, nici nu-L putem lua prin surprindere. El ni se descoperă prin glasul Său. Aşa cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul despre Hristos, Păstorul cel bun: „Oile aud glasul Său şi El le cheamă pe nume şi le mână afară“ (Ioan 10, 3). A-L întâlni pe Domnul Înviat înseamnă a-I auzi glasul, a-L recunoaşte: este o întâlnire personală. Cum Îi recunoaştem glasul?
Cunoscându-L, fiindu-ne familiar glasul Domnuluidin Evanghelii, primindu-L în Sfânta Taină a Euharistiei, ascultându-L în rugăciune. Însă, adesea, prezenţa Sa va fi greu de observat, adesea, Îl vom percepe foarte puţin şi ne vom da seama că este acolo şi nu L-am recunoscut: după cum strigă ucenicul iubit către Petru care era cuprins de uimire: „Domnul este!“ ( Ioan 21, 7).
Dacă însă perseverăm în rugăciune şi ne familiarizăm tot mai mult cu glasul Său, atunci Îl vom găsi, adesea în locuri neaşteptate, de multe ori ca o prezenţă lângă noi - căci Domnul Însuşi ne-a spus că Îl găsim întotdeauna atunci când avem grijă de alţii şi luptăm să ne trăim viaţa în iubire. (Traducere de prof. Anca Popescu)
