Înţelepciune filocalică, chip paterical, vorbă bună şi blândă, fire răbdătoare şi jertfelnică. Aceasta este pilda unei vieţi trăite cu demnitate, chiar dacă a fost presărată cu multe încercări. Toate au făcut din Înaltpreasfinţia Sa, Arhiepiscopul Justinian al Maramureşului şi Sătmarului, ierarhul mărturisitor ferm în propovăduirea Ortodoxiei româneşti şi a valorilor noastre sfinte. Aşa îl cunosc, îl cinstesc şi îl iubesc preoţii şi poporul dreptcredincios. Pentru cinul monahal este o carte deschisă şi un model viu al statorniciei şi fidelităţii faţă de Mănăstirea Rohia, în care a intrat acum mai bine de 73 de ani şi pe care nu a încetat să o iubească, să-i sporească zestrea materială şi spirituală, să o promoveze şi să o ocrotească întotdeauna.
Înaltpreasfinţia Voastră, cum ne ajută rugăciunea să ne împlinim vocaţia de fii ai lui Dumnezeu?
Rugăciunea ajunge de înconjoară pământul, sunetul clopotelor de la Rohia ajunge până în constelaţia Orion, încât vibrează stelele în cer a bucurie. Cântecul clopotelor este o trâmbiţă, inventată de om, prin care să îi aducă slavă lui Dumnezeu. Pentru mine Rohia nu este a doua casă, pentru un frate de mănăstire şi pentru un călugăr adevărat, mănăstirea nu este a doua casă, ci este prima casă. Iar pentru toţi mirenii Biserica este cu adevărat prima casă.
Cum să ne rugăm? Adesea rostim rugăciuni, stăm în genunchi un sfert de oră, poate chiar o oră, dar nu simţim că ne-am hrănit şi odihnit, nu simţim bucurie... Ce se întâmplă? Cum să facem ca să fim cât mai aproape de adevărata rugăciune?
Răspunsul la această întrebare îl aşteaptă foarte multă lume, pentru că mulţi sunt convinşi că rugăciunea este cea dintâi datorie şi, mai ales, cea dintâi necesitate a fiinţei umane. Aşa cum hrăneşti trupul cu pâine, aşa este o necesitate să hrăneşti şi sufletul cu rugăciunea şi cu gândirea. Căutând să împlinească această necesitate, multe persoane îşi pun această întrebare. Şi cei mai mari păgâni şi chiar necredincioşii se roagă de multe ori, fără să ştie. Omul simte această nevoie pentru că îşi dă seama că nu este împlinit. Orice om simte această necesitate spirituală. Dar cum să faci rugăciunea? Aceasta este întrebarea. Chiar Apostolii au venit, la un moment dat, la Mântuitorul Iisus Hristos şi I-au cerut să îi înveţe să se roage. Şi Mântuitorul le-a răspuns simplu, chiar foarte simplu, rostind un text care se păstrează la Evangheliştii Matei şi Luca. Ne-am fi aşteptat să îi trimită la Ioan Botezătorul, la poruncile lui Moise sau la Psalmii lui David. Dar spre surprinderea lor, Mântuitorul le-a răspuns: Să vă rugaţi astfel: Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava. Amin. (Matei 6, 9-13). Iată că Mântuitorul a adunat într-un text aspectele esenţiale, în care se prezintă o rugăciune preferată şi aşteptată de Dumnezeu, dar mai ales necesară pentru mântuirea oamenilor. La început, le-a făcut cunoscută o revelaţie: Tatăl nostru care eşti în ceruri. Şi cu aceasta a spus tot. Din momentul ce mărturiseşti şi accepţi cuvântul pe care ţi l-a descoperit Hristos, că avem un Tată în ceruri, pe care nu l-a numit domn, ci Tată. Şi a completat: sfinţească-se numele Tău. Adică, Dumnezeu nu are nevoie să fie sfinţit, aşa cum cred unii oameni, ci e suficient doar angajamentul de a cinsti şi onora numele Său prin faptele noastre. Şi atunci cel mai important lucru este să împlineşti cuvântul de la Sfântul Apostol Pavel: Bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă neîncetat (I Tesal. 5, 16-17). Mulţi credincioşi îşi pun întrebarea: cum ar putea să se roage dacă sunt în fabrică sau la birou, în laborator sau la coasă, la plug sau la volan? Oamenii se întreabă cum pot realiza rugăciunea neîncetată în timp ce lucrează. Aceasta înseamnă să transformăm viaţa noastră într-o permanentă rugăciune. Rugăciunea înseamnă a-L lăuda pe Dumnezeu, a-I mulţumi şi a cere de la Dumnezeu ajutorul şi mântuirea. Un om dacă vrea să spună că e rugător, atunci acel om să fie întotdeauna cu Dumnezeu în gând. Şi aceasta este rugăciunea în care se adună toate celelalte daruri.
Dar atunci când nu am bani, când mă ceartă vecinul, când am obosit şi mai trebuie să fac alte şapte lucruri deodată, cum să păstrez gândul la Dumnezeu?
Foarte simplu! Aş spune că natural de simplu, dacă ne gândim la Sfinţii Părinţi. De exemplu, Sfântul Antonie îngenunchea şi se ruga neîncetat, de seara până dimineaţa, încât după trei zile de rugăciune ale cuviosului, diavolul s-a dus la Dumnezeu şi I-a spus: Doamne, opreşte-l pe Antonie să nu mai continue, că dacă mai continuă se prăbuşeşte iadul. Mântuitorul nu ne-a recomandat această modalitate de rugăciune, dar dacă doreşti să o faci şi poţi să o faci, fă-o! Luptă-te! Mântuitorul nu ne-a cerut aceasta, ci să fim cu gândul la Tatăl nostru din ceruri. Iar când deschizi gura să fii cu gândul să Îl preamăreşti pe Dumnezeu şi să Îl cinsteşti prin faptele tale. Acesta este lucrul esenţial, în continuare Hristos i-a învăţat pe ucenici lucrurile practice de care avem nevoie. Ce poate fi mai firesc decât: pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită. Ce poate să însemne: şi nu ne duce pe noi în ispită? Mulţi dintre noi se întreabă: cum Dumnezeu ar putea să ne ducă în ispită? Şi eu vă spun că se poate, iată exemplul lui Iov, care a fost lăsat să fie ispitit ca să i se vadă credinţa. Şi a dovedit că Iov a fost cu adevărat credincios. Ispitele sunt mijlocul prin care ne dovedim că suntem sau nu credincioşi, că suntem sau nu ai lui Dumnezeu prin faptele noastre, nu doar teoretic. Aceasta înseamnă să Îl avem pe Dumnezeu când deschidem gura, să-I pomenim numele, să deschidem în acelaşi timp mintea şi inima. Şi cu mintea noastră să Îl preamărim, iar atunci rugăciunea noastră este completă.
Uneori după rugăciune ne simţim goi. Ne mustră aceasta şi păşim trişti. Unde am greşit? Şi, mai ales, cum reparăm pentru ca data viitoare să nu fie la fel?
Acesta e un semn bun. Din momentul ce eşti mulţumit de ceea ce ai făcut bine, înseamnă că te înşeli. Automulţumirea este un păcat, noi nu suntem desăvârşiţi, oricât ne-am ruga. Sfântul Evanghelist Luca repetă un cuvânt al lui Hristos: Când veţi face toate câte v-am poruncit vouă, să ziceţi: netrebnici suntem pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17, 10). Întotdeauna se poate face şi mai bine, şi mai mult, şi mai frumos. Când începi să devii mulţumit nu e bine, adoraţia faţă de tine, că eşti mare rugător, este o ispită diabolică gravă. Toţi sfinţii noştri declarau că sunt cei mai păcătoşi, că nu postesc şi nu se roagă suficient, deşi toată viaţa lor a fost numai în post şi în rugăciune. Totuşi, faţă de măreţia lui Dumnezeu, faţă de infinita lumină a lui Dumnezeu, noi suntem, încă, foarte departe. Şi atunci această nemulţumire este firească. În cazul acesta să sporeşti, să aduni cuvânt la cuvânt. Eu cred că un muncitor, care se urcă la volan şi face o sfântă cruce, este ca şi cum ar citi o Psaltire întreagă, căci o face cu infinită credinţă şi din tot sufletul. Un român nu începe niciodată lucrul până nu se închină şi nu se gândeşte la Dumnezeu. Aşa este şi omul care pleacă la coasă sau la pădure. Şi un gând, care se îndreaptă, senin şi cu încredere, la Dumnezeu e mai de preţ ca două zile în care cineva stă în genunchi şi se roagă. Adică trebuie să înţelegem acest aspect important al vieţii noastre: e necesar să ne rugăm pentru că sufletul nostru se pierde, dacă nu ne rugăm. Harul este o stare, care nu este permanentă. De multe ori avem momente pline de har şi de bucurie, dar şi sfinţii cei mai cuvioşi şi chiar martirii au avut momente în care li se părea că i-a părăsit Dumnezeu, li se părea că i-a părăsit harul. Şi atunci se simţeau pustii şi neputincioşi, se simţeau nevrednici de parcă s-ar fi prăbuşit cerul. Aceasta este o părere foarte importantă, dar nu este chiar aşa cum ni se pare. Trebuie să luptăm împotriva pustiului şi a golului de necredinţă. Să luptăm până la sânge împotriva necredinţei. Căci vom fi pedepsiţi pentru necredinţa şi nepăsarea noastră şi pentru că nu ne-am corectat. Sfântul Apostol Pavel scrie către tesaloniceni: Rugaţi-vă neîncetat. Şi completează: Pururea să vă bucuraţi. Bucuria este legată de rugăciune. Un om care nu se roagă nu poate să se învrednicească de bucurie în viaţă. Un om care nu se roagă este un om nefericit şi nenorocit, nu are bucurie niciodată în viaţă.
Cum putem ca spovedania noastră să fie cât mai aproape de ceea ce trebuie să fie o mărturisire care vindecă rănile noastre sufleteşti?
Războiul între bine şi rău, între lumină şi întuneric nu se întâmplă în pustiul Saharei şi nici în vârful Himalaya. Câmpul de război, între viaţă şi moarte, se petrece în inima şi în sufletul fiecăruia. Taina Spovedaniei sau a mărturisirii este o datorie firească, pe care trebuie să o facem. Aşa precum copilul greşeşte faţă de tatăl său, sau noi greşim faţă de autorităţi ori autorităţile greşesc faţă de popor, toţi aceştia aşteaptă din partea celor care au greşit o mărturisire. Dar numai prin aceasta nu câştigă mântuirea. Prin aceasta a făcut mărturisirea, dar e o mărturisire formală, nu este pocăinţă. Spovedania, dacă nu este însoţită de pocăinţă, este o mărturisire goală şi falsă. Mărturisirea trebuie să fie însoţită din adâncul inimii de căinţă. Când te spovedeşti sub patrafirul binecuvântat al duhovnicului, să îţi plângă ochii! Aceasta înseamnă că la mărturisire s-au adăugat şi pocăinţa ta şi dreptul să primeşti dezlegare, binecuvântare şi iertare.
Vorbiţi-ne despre iubirea creştină!
Aceasta este virtutea supremă. Dragostea este esenţa vieţii. Din dragoste se nasc copiii, din dragoste se căsătoresc oamenii, din iubire merg oamenii la Biserică. Dar aş vrea să pomenesc şi despre o altă virtute, speranţa. Zilele trecute am notat în hârtiile mele următoarea idee: la înfricoşata judecată particulară, când fiecare suflet iese din trup trebuie să se prezinte în faţa lui Dumnezeu. Hristos îi lasă, atunci, sufletului speranţa. La judecata particulară sufletul a rămas cu o mare virtute - speranţa, pe care nu i-a luat-o Dumnezeu. Chiar în sufletul cel mai păcătos rămâne, întotdeauna, speranţa. Din acest motiv, Sfânta Scriptură şi Biserica ne învaţă să ne rugăm permanent pentru cei adormiţi în Domnul. Fiecare rugăciune făcută pentru morţi este cea mai mare binefacere, pentru că prin aceasta contribuim la eliberarea sufletului din întunericul etern. Rugăciunile Bisericii scot sufletul şi din iad. Chiar dacă cineva spune că aşa ceva nu este posibil, eu vă spun că este posibil ca printr-o dumnezeiască Liturghie, o lumânare aprinsă pentru cineva plecat dintre noi, o milostenie făcută unei văduve, un ajutor dat unui bolnav să poată fi scos un suflet din întuneric. Pe lângă credinţă, faptele bune duc sigur la eliberarea de muncile iadului.
Este discreţia o virtute?
Evanghelistul Matei, în capitolul VI, adresându-se oamenilor, începe cu faptele dreptăţii voastre. Să nu vă lăudaţi, să ştiţi să fiţi discreţi pentru că faptele dreptăţii voastre nu se fac publice, numai fariseii se laudă cu postul, rugăciunile şi faptele bune. Mântuitorul spune că faptele dreptăţii noastre sunt: postul, rugăciunea şi milostenia. Iar în vremurile de acum se discută foarte mult în legătură cu virtutea postului şi oamenii caută să îi dea o explicaţie: are sau nu are valoare, trebuie sau nu trebuie să postim? Toate sectele şi toţi ereticii au şters din legile lui Dumnezeu postul. Or, cu postul au început şi Moise, şi Ilie, şi Mântuitorul în lume. Deci postul este lege dată de Dumnezeu, pe care omul nu a respectat-o şi nu şi-a stăpânit pofta sa. Şi atunci oamenii se întreabă: cum să privim postul? Eu spun că postul trebuie privit cu multă seriozitate şi responsabilitate. Pentru a-l înţelege simplu, ca să îl respectăm, deosebit de important este ca prin cuvântul post să înţelegem cumpătarea. Acesta este postul adevărat, să fii cumpătat în toate, să fii cumpătat în cuvânt şi în faptă şi vei ajunge în rândul sfinţilor. Nu cred că vreun român va putea să spună că nu este bun acest cuvânt - cumpătarea. Omul să fie cumpătat în toate, şi în relaţiile din familie, şi în relaţiile cu cei din jurul său, totul să fie cu măsură. Şi această cumpătare o poate respecta orice om. Iar pentru cei mai înaintaţi duhovniceşte putem adăuga şi înfrânarea de la anumite mâncăruri şi băutură, dar, în primul rând, să fii cumpătat. Când mi-am notat acest aspect în paginile mele, m-am gândit la modul cum a fost viaţa Mântuitorului Iisus Hristos. Nu a fost El cumpătat în toate? Acest exemplu trebuie să îl urmăm şi noi.
Mulţumim, Înaltpreasfinţia Voastră pentru cuvintele de folos, pentru dragoste, pentru îngăduinţă...
Nu trebuie să-mi aduceţi mulţumire mie. Eu îmi fac doar datoria. Totdeauna m-am plâns că nu am făcut cât trebuie şi ceea ce trebuie. M-am luptat întotdeauna ca să nu pierd această scumpă şi dragă mie răbdare sau umilinţă, să nu devin orgolios. Pentru că întotdeauna n-am uitat că am făcut prea puţin din ceea ce sunt dator să fac.
