Capcanele dezinformării online și profitorii digitali

Lumea virtuală nu este așa de prietenoasă precum se arată pe monitoare. În spatele acestora din urmă se fac profituri uriașe din fabricarea de realități false. În situații de criză, când emoțiile pot copleși rațiunea, ­exploatatorii dezinformării online și „fake news” ating vârfuri de profitabilitate și ­abilitate în manipulare, afirmă Bogdan Oprea, profesor la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București. Pentru că fenomenul „fake news” are consecințe sociale uriașe, profesorul Oprea ne învață, într-un interviu, cum să ­deosebim știrile false de cele reale și cum să nu ne lăsăm ușor influențați.

Am auzit cu toții de „fake news” și probabil am fost victime măcar o dată, creditând informații false. Ce proporții a căpătat fenomenul „fake news” astăzi?

Ar trebui să începem prin a lămuri că, deocam­dată, nu există o conceptualizare foarte clară și acceptată printre specialiști pentru termenul „fake news”, așa că terminologia corectă este dezinformare online. Orice discuție despre dezinformarea online ar trebui să plece de la două premise importante. Prima, a crea aceste așa-numite știri false, „fake news”, este foarte ușor, este, practic, la îndemâna oricui, iar efectele sunt colosale, deoarece, ca ființe umane, suntem foarte ușor influențabili. A doua premisă se referă la faptul că cei care practică dezinformarea online pot câștiga foarte bine de pe urma acesteia, fie bani, fie influență. Sunt companii care editează, care gestionează aceste site-uri specializate în știri false și care fac profit din publicitate. Cu cât sunt mai accesate site-urile respective, cu atât li se indexează mai multă publicitate. De aici și titlurile spectaculoase și tematicile largi pe care le abordează. Sau există diferite entități, fie interstatale, fie grupuri de interese financiare, politice etc., care câștigă influență. Își ating, astfel, diverse ținte, cum ar fi destabilizarea unui adversar economic, o companie rivală, un adversar politic, chiar o țară întreagă sau anumite categorii sociale. 

Se amplifică răspândirea știrilor false în situații sociale excepționale, precum pandemia de COVID-19, pe care o traversăm, când tensiunea emoțională subminează, adesea, rațiunea?

Da, desigur, și aici este cheia înțelegerii acestui fenomen: emoția. Momentele cu o mare încărcătură emoțională sunt acelea pe care exploatatorii dezinformării online, profitorii, le folosesc și de pe urma cărora beneficiază. Sunt momentele în care unii dintre ei chiar se îmbogățesc, și avem aici exemplele site-urilor de „alternative media” sau „alternative news” din Statele Unite ale Americii, care practică adesea dezinformarea online, prin „fake news” și știri despre conspirații, și care au venituri anuale de zeci de milioane de dolari. Am văzut cum câștigurile lor au atins cote incredibil de mari în timpul campaniei electorale pentru prezidențialele din Statele Unite, în 2016, când și-au umplut paginile cu știri false și conspirații, pentru ca, apoi, după alegeri, să înregistreze scăderi bruște de cititori. 

De ce se întâmplă acest fenomen? Pentru că aceasta este natura noastră umană, reacționăm emotiv, mai puțin cerebral, în anumite situații, iar pandemia pe care o traversăm ne confirmă acest lucru. În perioada unică pentru generațiile noastre a pandemiei, fenomenul dezinformării online, „fake news”-ul, explodează. De aceea, nu întâmplător, în decretul președintelui Klaus Iohannis, la articolul 54, este prevăzută procedura de sancționare, blocare, a site-urilor care practică „fake news”-ul. Starea de urgență este o situație tocmai bună de exploatat pentru actorii de pe piața dezinformării online. Site-urile lor recurg la tot felul de manipulări și dezinformări care le asigură multe accesări din partea cititorilor aflați într-o surescitare emoțională, curioși și dornici să știe cum să se ferească de acest virus „ucigaș”, cum ne este el descris, dar și despre eternele conspirații, care par să explice inexplicabilul situației în care ne-am pomenit trăind cu toții. Unele site-uri de acest fel câștigă din indexarea publicității, altele, foarte probabil, sunt susținute financiar de diferite grupuri care urmăresc interese geopolitice. Un exemplu, aici, este campania puternică de dezinformare îndreptată împotriva Uniunii Europene, pe care unii actori geopolitici o doresc destabilizată, pentru că este un rival prea puternic pentru ei, economic, politic și, dintr-o perspectivă de colaborare euroatlantică, și militar. Sau vedem campania de spălare a imaginii Chinei și de conturare a unui profil de „națiune-erou”, care ajută omenirea să lupte cu acest virus, pe când știm bine cum a acționat acest stat odată cu izbucnirea epidemiei pe propriul teritoriu. Focarul de infectare mondială a fost în China și greșelile, mai ales lipsa de transparență, au dus la transformarea în pandemie. Iată câștigurile de pe urma promovării „fake news”-ului, care nu sunt neapărat în bani, ci în influență. Subiectele alese pentru aceste știri false nu caută să fie credibile, ci incredibile, inedite, pentru a te determina să deschizi știrea, să te expui mesajului său și să generezi publicitate site-ului respectiv. 

Manipularea se realizează doar prin conținut?

Manipularea nu se face doar prin conținut, prin expunerea cititorilor la un mesaj sau altul. Dacă intrăm pe paginile de Facebook ale unor site-uri care practică dezinformarea online, observăm că au unu, două, trei, șase like-uri la postarea unui articol, dar câte 130.000-140.000 de urmăritori și like-uri de pagină. Mare parte din acei urmăritori și like-uri de pagină nu sunt reali, ci sunt generaţi automat, prin diferite ­instrumente de influențare online, precum boții, algoritmi de internet, care imită comportamentul uman. Contra cost se pot obține, peste noapte, 10.000 de like-uri la o pagină, oricare ar fi ea, de Facebook, sau distribuiri la un anumit articol, ori retweet-uri la o postare de pe Twitter. Există companii care se ocupă cu asta, iar costurile sunt accesibile oricui. Sunt companii care își oferă serviciile de a crea un „fake news” pentru doar 15 dolari. Cu 45 de dolari poți cumpăra și urmăritori la știrea falsă respectivă. Sunt pachete de 1.000-2.000 de dolari pentru care poți cumpăra 100.000 de like-uri la postările personale de pe pagina sau contul tău de Facebook. Sau 10.000 de like-uri pentru o petiție online, şi costă doar 1.000 de dolari. Pentru o companie cu interese economice, politice, geopolitice sau pentru un candidat politic, astfel de sume sunt derizorii, iar beneficiile uriașe. În urma unui suport precum petițiile online, cu 10.000-20.000 de semnături cumpărate şi câteva mii doar reale, datorită comportamentului denumit de psihosociologi „efect de turmă”, poți susține că ai un suport public foarte mare și ajungi, astfel, să generezi politici publice, să lansezi proiecte de tot felul, să influențezi, chiar să manipulezi opinii la scară largă. Într-o lume în care aparențele contează tot mai mult, în care poți câștiga bani frumoși scriind pe Facebook sau pe tot soiul de bloguri ori postând filmulețe pe YouTube sau alte platforme, 100.000 de like-uri sau 10.000 de semnături la o petiție lansată contează foarte mult, iar investiția în like-uri și semnături false se dovedește una profitabilă... Altfel spus, într-o formulare mai puțin academică, toate aceste tehnici de dezinformare online, inclusiv „fake news”-ul, sunt extrem de parșive, caută să ne păcălească pe noi pentru ca ei să câștige bani sau influență. 

Cum își poate da seama un cititor obișnuit, nespecialist în media, că citește o știre falsă?

Dacă ar exista soluții simple de verificare, nici fenomenul nu ar fi de o asemenea amploare. Este greu să dai o grilă de verificare oamenilor fără pregătire media și să te aștepți să o folosească la fiecare accesare a unei știri. Ei nu au timp să facă acest lucru şi nici educația media necesară operaționalizării unor tehnici de verificare. Dar competențele media se pot forma încă de la cea mai fragedă vârstă, din momentul în care punem mâna pe un telefon mobil sau tabletă. Învăţarea continuă pe parcursul educației instituționalizate, în școală. Acest lucru nu s-a făcut, însă, cu generațiile actuale. Nici astăzi școala nu face educație media, nu-i învață pe cei mici cum să se ferească, în viitor, de profitorii online. 
Trebuie să recunoaștem că epoca digitală și transformările prin care a trecut presa, odată cu apariția media, ne-au luat prin surprindere pe toți. Pentru generațiile mature deja, educația media instituționalizată, la scară largă, este greu, dacă nu chiar imposibil de făcut. Vedem oameni în vârstă, bunici, părinți pensionari, care folosesc în mod curent rețelele sociale, care au conturi de Facebook, distribuie materiale, postează, interacționează, sunt foarte activi online. Ar fi o iluzie să credem că aceste generații mai pot fi învățate să identifice o știre falsă de una reală, folosind grile de verificare a informațiilor. Cu toate acestea, există un lucru pe care-l pot face pentru a se proteja: să-și folosească intuiția, așa cum o fac în viața de zi cu zi. O știre falsă, care dezinformează, se trădează pe sine din titlu, din abordarea subiectului. Este simplu să ne întrebăm doar atât: chiar poate asta să fie adevărat? Și, pentru a ne lămuri dacă este real, luăm informația esențială a știrii și căutăm dacă se regăsește în alte surse care ne sunt cunoscute, televiziuni, site-uri, platforme de știri, şi cărora le acordăm încrederea. Este un gest obișnuit, în fond, pe care îl facem când cineva necunoscut ne spune un lucru, iar bunul-simț ne îndeamnă să ne întrebăm dacă este adevărat, iar dacă vrem să ne lămurim, întrebăm pe cineva avizat. Ca și lumea reală, online-ul are zona lui de bârfe, afirmații răuvoitoare, pe care unii le fac cu un scop ascuns, așadar trebuie să reacționăm și să nu credem tot ce ni se spune. 

Dacă în cazul publicului obișnuit nu există o grilă, ce instrumente utilizează spe­cialiștii în media, jurnaliștii, pentru a nu cădea în capcanele dezinformării online?

În acest caz, discuția stă altfel. Jurnaliștii au învățat și operaționalizează, în mod curent, cu instrumente și tehnici de verificare a in­formației. Cu atât mai mult cu cât sunt creatori de știri și distribuitori de informații, ei trebuie să fie mai alerți și mai riguroși în verificarea oricărei informații cu potențial de înșelătorie. Există o grilă de verificare a informațiilor, aflată într-o permanentă adaptare și completare, deoarece, cum vă spuneam, acest fenomen al dezinformării online este unul recent și, trebuie să re­cunoaștem, ne-a cam luat prin surprindere pe toți. Vorbim despre un proces de verificare a faptelor, „fact-checking”, care constă într-o grilă cu două tipuri de verificări: verificarea sursei informației și verificarea informației. În prima categorie intră verificarea site-ului care publică respectiva știre: cine ­este?, este presă „main­stream”, tradițională, cunoscută?, este cunoscut acel site?, este al unei publicații tipărite, televiziuni, post de radio, agenție de presă cunoscute? Chiar dacă site-ul este credibil și credităm o știre, tot este bine să apelăm la ceea ce face orice jurnalist profesionist, să verificăm in­formația de la sursa oficială, cea care a generat acea informație. Pentru sursele nedivulgate, cu atât mai mult avem nevoie să „mai săpăm”, cum se spune în breaslă, întrebând propriile noastre surse apropiate subiectului. Apoi, dacă nu cunoaștem site-ul de știri respectiv, mai ales pentru publicații străine, tot în prima categorie a verificării sursei informației analizăm nivelul de transparență a site-ului respectiv, căutând secțiunea cu date de contact. Multe dintre ­site-urile care practică dezinformarea și lansează știri false nu au date de contact, nici măcar nu au această secțiune. Un site care urmărește să câștige prestanță profesională nu se ascunde, are un editor, o entitate juridică, eventual prezintă și datele de la Registrul Comerțului, are o adresă poștală, o echipă redacțională, persoane reale, cu nume și prenume, care semnează articolele, are numere de telefon de contact, adrese de e-mail, unele chiar fotografiile echipei de redacție. 

Existența unor articole nesemnate sau semnate „Redacția” poate fi un semnal că nu avem în față un produs jurnalistic de bună-credință, care respectă normele profesionale, și deci poate fi „fake news”, de aceea, în grila de verificare a sursei informației, acesta este următorul pas care trebuie făcut. Un articol de presă este produsul muncii cuiva, durează ore, uneori chiar zile și săptămâni întregi ca să documentezi și să redactezi un articol de presă, mai ales unul cu informații atât de bune încât par incredibile. Or, un jurnalist care a muncit atât vrea să-și vadă numele semnat în dreptul ­respectivului articol, fiind o chestiune de prestanță, dar și de asumare. De aceea, o „știre-bombă” nesemnată este, cel mai adesea, falsă sau are informații pe care un jurnalist nu a dorit să și le asume, deci, din start, trebuie privită cu suspiciune. Apoi, continuând grila de verificare a sursei, se urmărește dacă publicația respectivă are vreo afiliere politică sau economică, dacă are vreun interes în a prezenta informații trunchiate, părtinitoare. În România știm deja care sunt acele publicații, televiziuni, radiouri și site-uri. Aceștia sunt principalii pași din grila de verificare a faptelor, de fact-checking, care țin de verificarea sursei informației. 

Trecem apoi la verificarea celei de-a doua categorii din această grilă, informația în sine. Primul lucru: vedem dacă nu cumva o platformă de fact-checking a făcut deja verificarea știrii respective. Pentru început, apelăm la o simplă căutare pe cunoscutele motoare online sau căutăm direct pe site-urile unor platforme de fact-checking. Putem utiliza și tools-uri, ustensile specializate: Fact Check Explorer-ul de la Google, pentru texte, sau căutarea ima­ginilor pe ­Images.Google.com ori Chrome.­Google.com sau a metadatelor, pentru fotografii, pe ExifData.com și, pentru videouri, pe YouTube Data Viewer, ori a versiunilor mai vechi ale diferitelor site-uri, pe WayBack Machine, ca să dau doar câteva exemple. Toate aceste instrumente și multe altele sunt învățate de profesioniștii din domeniul media și al comunicării; eu, de exemplu, le predau studenților mei. Dacă nu s-a făcut deja un „fake check”, atunci este verificată sursa informației. 

Jurnalistul, pentru orice afirmație pe care o face, cu mici excepții (reportajele de autor, jurnalismul narativ, articolele de opinie etc.), trebuie să citeze sursele informațiilor pe care le prezintă. Informațiile nu-i cad de undeva pe birou. Fie că sursele sunt scrise, fie că sunt persoane cu care a vorbit, ele există și trebuie citate conform pentru a atribui respectivele informații unor specialiști sau unor surse care cunosc subiectul, au fost acolo, au fost martori etc. Un bun indicator pentru a afla dacă o știre e adevărată sau falsă este tocmai citarea acestor surse. Sunt și situații excepționale, bineînțeles, în care sursa nu poate fi citată, de exemplu când este pusă în pericol viața sau integritatea celui care scurge informația, chiar a jurnalistului, când protejează pe cineva, o comunitate etc., și atunci putem cita „surse din interior”, „surse care au dorit să-și păstreze anonimatul”. Dar acestea ar trebui să fie cazuri excepționale, care țin, în principal, de adaptarea media la modelul presei online. Cred, însă, că este doar o etapă specifică acestei adaptări și că jur­naliștii, mai ales cei din online, vor reveni cât mai repede la practici profesionale împământenite în sute de ani de presă și care i-au asigurat acesteia renumele de a patra putere în stat. Dar, chiar și când se citează surse anonime, practica jurnalistică ne învață că, pentru astfel de informații, trebuie să facem o verificare din trei surse. Dacă ne uităm în urmă, la începuturile presei tipărite, în Statele Unite sau Europa Occidentală a secolului XVIII, vom vedea că „fake news”-ul era la mare modă și atunci. Dar profesia a evoluat și a stabilit reguli - verificarea din trei surse, atribuirea informației și altele, care își dovedesc încă o dată valoarea, acum, la începuturile erei digitale și ale presei online.