Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Cinstirea sfinților îi face contemporani cu noi

Cinstirea sfinților îi face contemporani cu noi

Galerie foto (4) Galerie foto (4) Interviu
Un articol de: Andrei Butu,   Augustin Păunoiu - 25 Oct, 2020

A ne sfinți este poruncă dumnezeiască, este ­chemarea făcută de ­Dumnezeu oricărui om de pe pământ. Sfințenia reală este însoțită întotdeauna cu smerenia. Nu există o sfințenie reală trufașă, ­lipsită de smerenie. Așa este Dumnezeu. El este sfânt desăvârșit, dar este și nesfârșit de smerit în același timp. Cuviosul ­Dimitrie cel Nou, ale cărui moaște se află la ­Catedrala Patriarhală ­din București, rămâne ­exemplul cel mai aproape de noi care ne vorbește despre credință, har și ­tămăduirea neputințelor. În interviul acordat, ­părintele Arsenie Muscalu de la Mănăstirea Cornu, județul Prahova, ne ­descoperă temeiurile ­cinstirii sfintelor moaște și icoane. Sfințenia nu e ­ceva extraterestru, ci a ­urma lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a ­făcut om pentru noi.

Părinte Arsenie, cum ar trebui să ne raportăm la sfinți? Care este cel mai bun și cel mai sigur mijloc de a-i descoperi?

Așa cum este și cu Dumnezeu. Să facem lucrurile care le sunt plăcute sfinților este mijlocul cel mai bun de a-i descoperi. Deși, de multe ori, ne descoperă sfinții pe noi pentru că au dragoste și nici nu știm de multe ori pe ce căi se întâmplă că un anume sfânt ajunge să înrâurească viața noastră, așa cum spun mulți oameni, ca exemplu, că au primit ajutor, uneori vindecări minunate s-au întâmplat prin Sfântul Nectarie, fără să știe despre acest sfânt, aflând apoi că el a fost mijlocitorul. Un tânăr grec care a avut un accident de motocicletă, pentru că gonea noaptea pe la ora 2 și s-a izbit de un tir, a văzut un bătrânel că l-a ținut în brațe și nu a pățit nimic. După toate datele problemei, accidentul ar fi fost mortal. Din momentul respectiv tânărul și-a schimbat viața și când a ajuns în Sfântul Munte, văzându-l pe Sfântul Paisie Aghioritul, și-a dat seama că acela era bătrânelul. Apoi, a aflat că la ora aceea sfântul chiar se ruga în chilia sa din Sfântul Munte pentru tinerii care în timpul acela erau în baruri, petreceau, păcătuiau. Se ruga lui Dumnezeu să aibă milă de ei să nu piară și să-i întoarcă. De multe ori, sfinții ne află pe noi. Așa cred, că ne putem apropia de ei făcând lucrurile care le sunt plăcute și lor le este plăcut să iubim pe Dumnezeu, să facem voia Lui. Sfinții se apropie de noi atunci când noi facem lucrurile de care ei se bucură. De multe ori nu știm. Poate a fost un gând al bunicii mele, sau al tatălui meu, sau un gând de a chema asupra mea ocrotirea unui anume sfânt, care devine lucrător. Într-un moment al vieții eu pot să simt binecuvântarea aceasta și să nici nu știu prin rugăciunile sau prin gândul cui am fost ajutat.

„Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi”, spune Scriptura. Cum este minunat Dumnezeu în ei?

Prin faptul că săvârșește minuni prin ei. Cred că putem spune că minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi și prin faptul că pe El nu-L vedem, însă pe sfinți, de multe ori, îi vedem. Trăiesc printre noi oameni sfinți, dar nu conștientizăm noi. Chipul minunat al lui Dumnezeu, în măsura în care se reflectă în om, îl putem vedea în sfinți. Minunat Dumnezeu întru sfinții Săi își arată faptele minunate sau însușirile Lui minunate și le arată Dumnezeu în sfinți, care devin cumva pentru noi mai palpabile, dobândesc o concretețe pentru noi. Sunt atâția sfinți și sunt diferiți unii de alții, iar astfel Îi vedem bogăția lui Dumnezeu.

Sloganul pe care îl auzim tot mai des în lumea de astăzi sună așa: „Este interzis să interzici!”. Cu toate acestea, el nu se aplică în toate direcțiile. Dacă ar fi să luăm interzicerea participării la pelerinaj, a exercitării libertății religioase, care ar trebui să fie atitudinea creștinilor față de aceste decizii?

Este o problemă delicată și firesc este să se pronunțe autori­tățile bisericești. Dar pentru că au existat deja niște luări de poziție, o să mă adaug și eu, ca simplă părere. Se pare că această interzicere funcționează doar într-o direcție. Pentru unele situații ceva este posibil, dar pentru situația aceasta cu pelerinajul la sfintele moaște nu este posibil. Pentru alegerile locale a fost posibil să se desfășoare. Trebuiau hotărâte niște măsuri de către autorități, iar oamenii le-ar fi respectat. Astfel, le-ar fi fost dăruită oamenilor această bucurie. Acest „interzis să interzici!” pare un mijloc perfid de a distruge orice fel de autoritate, ca un cal troian introdus într-o societate pentru a distruge suportul acelei so­cietăți, pentru a distruge stâlpii aceleia, adică a acuza întotdeauna autoritatea de autoritarism. O autoritate trebuie să existe pentru că altfel este haos, este anarhie. Noi ne dorim să fie autoritatea dragostei. În rugăciunea către Sfânta Treime de la Miezonoptica din duminici se vorbește despre Dumnezeu, „Care prin purtarea de grijă stăpâ­nește făptura”, că modul de a stăpâni făptura este purtarea de grijă. Vorbim despre stăpânire nu ca tiranie, autoritate, nu ca autoritarism, ci autoritate în sens de siguranță. Este foarte dureros să fie interzis pelerinajul, să fie asimilat cu o activitate socială oarecare, unde se întrunesc mai multe persoane. Cu atât mai mult este dureros cu cât este apropierea aceasta în timp. De puțin timp au fost alegerile locale, care s-au putut desfășura. Desigur, au fost îndeplinite anumite măsuri, ceea ce se putea face și acum, dar se vede că nu este bunăvoință față de Biserică și față de oamenii credincioși.

Icoanele Mântuitorului și ale sfinților, moaștele celor din urmă, în mintea auto­ri­tăților sunt dătătoare de virus, de boală, de moarte. Cum putem păstra cre­dința în ele în aceste condiții?

Ei le consideră obiecte. Mulți oameni se clatină, am observat și eu acest lucru. Sub această presiune, când se transmite mereu un mesaj cu insis­tență, el are o forță a lui. Ei nu au în vedere faptul că acela reprezentat pe icoană este viu. Cum să fie purtătoare ale morții icoanele sau sfintele moaște, când ele sunt în legătură cu prototipul, cu cel reprezentat pe icoană sau cu cel al cărui trup este în raclă? Acolo unde este prezent Dătătorul de viață, ce loc mai are moartea? În Duhul Sfânt ni se oferă binecuvântare și ajutor prin sfintele icoane sau prin sfintele moaște. Să nu ne lăsăm influențați de astfel de mesaje, pentru că ele vin de la oameni fără credință, care tratează icoanele sau sfintele moaște ca simple obiecte de care se ating mai mulți oameni și există pericolul contaminării. Dacă cineva se îndoiește, mai bine să nu le ­sărute. Dar nu poți să-l oprești să le sărute pe cel care nu se îndoiește. Un preot care lucra într-o leprozerie împărtășea bolnavii dintr-un potir separat de teamă de a nu se contamina, dar s-a contaminat. Un altul care a venit după el nu a pățit absolut nimic. Cel care și-a luat măsurile de protecție s-a contaminat. Poate a fost o cale prin care pronia dumnezeiască a vrut să-l vindece de necredință, nu știm cum a trăit el situația. Poate a fost o cale prin care Dumnezeu i-a arătat greșeala. Însă cel care a avut încredere în Dumnezeu, încredere că acolo în potir este prezent Domnul Vieții, Dătătorul de viață, Căruia ne rugăm să ne dea sănătate și mântuire, având credință și simplitate, a slujit, s-a împărtășit și nu a avut nici o problemă.

Este o greșeală să istoricizăm viețile și lucrările sfinților? Cum am putea să-i contemporaneizăm?

Poate să fie o greșeală. Când istoricizăm, așa cum înțeleg eu, este ca și când subordonăm netrecătorul trecătorului. Sfinții nu sunt oamenii unei epoci, deși ei au fost pentru că au trăit epoca lor cu frământările ei, cu men­talitățile ei, cu specificul ei, dar s-au ridicat ­deasupra problemelor epocii. Pentru ei, netrecătorul a fost prioritar. Putem să-i contemporaneizăm pe cât conștien­tizăm și trăim acel ceva în mesajul lor legat de ceea ce este netrecător, atunci suntem contemporani cu ei, pe cât primim mesajul lor care trimite către veșnicie. Așa nu-i mai simțim că aparțin unei epoci istorice, ci simțim ca actual tot ceea ce spun, tot ceea ce fac, pe cât percepem acest element netrecător din viața lor din învă­țătura lor, din faptele lor. Dacă pierdem simțul veșniciei și pe ei îi simțim neactuali. Rămâne pentru noi doar partea exterioară și îi vedem ca pe niște oameni care aparțin doar unei epoci istorice. Dacă avem simțul veșniciei, atunci simțim că faptele lor sunt vii, au un mesaj foarte actual. Ceea ce ne spun, exemplele pe care ni le oferă, toate ne zidesc, toate ne dau ajutorul în contemporaneitate.

Ați slujit la Catedrala ­Patriarhală mai mulți ani, stând aproape de racla moaștelor Cuviosului ­Dimitrie cel Nou. Cum l-ați simțit personal? Aveți mărturii de la cei care se închinau la racla sfântului? Cum îl percepeau ei?

Se întâmplă, când am parte de binecuvântarea prezenței cuiva, să devină ca un fapt de la sine înțeles că mă pot bucura de prezența cuiva. Abia când pierd binecuvântarea acestei prezențe, sesizez din golul care rămâne cât de mult valora pentru mine. Cred că așa mi s-a întâmplat, într-o oarecare măsură, cu Sfântul Dimitrie. Stând acolo zi de zi, axat mai mult pe „a face” - chiar lucruri duhovnicești, mai puțin am dat atenție lui „a fi”, faptului că eram în prezența unui om sfânt prin sfintele lui moaște. Prezența cuiva transmite ceva. Stai lângă un om vesel, optimist, te molip­sește și pe tine, stai lângă un om trist, te apasă și pe tine. Cu atât mai mult prezența unui sfânt, chiar așa, prin intermediul sfintelor lui moaște, transmite ceva. Într-adevăr, nu ne dăm seama că este o prezență. Sunt câteva lucruri pe care le-am simțit. Mai întâi, mireasma ­inconfundabilă pe care o au sfintele moaște. Uneori era, uneori nu. Uneori, când sărutam sfintele moaște nu simțeam nici o mireasmă. Alteori, o mireasmă foarte puternică. Când deschideam ­racla, când trebuia să facem curățenie, sau schimbam veș­mintele, se simțea puternic această mireasmă sau mai puțin. Sfintele moaște aveau mireasma lor care nu semăna cu nimic. Este o amprentă olfactivă inconfundabilă. Acesta este un mod prin care sfântul își face simțită prezența, că este viu. Își face simțită prezența prin faptul că împarte binecuvântare și prin simțuri în felul acesta. De ce uneori așa și uneori nu? Nu știu să spun. Poate eu nu am fost într-o stare să pot percepe și ea era, sau poate sfântul a fost într-o anumită stare și uneori a vrut să transmită ceva, alteori altceva. Apoi, un lucru pe care l-am perceput, deși el a fost păstor, un om simplu, l-am simțit ca mustrător al lâncezelii sufle­tești. Cred că aveam nevoie de acest lucru. O prezență plină de forță, de putere. Probabil că ­intrasem într-un fel de rutină și aveam nevoie să fiu ajutat în felul acesta. Cineva avea o sănătate foarte șubredă de o bucată de vreme. Avea tot felul de probleme de sănătate care se țineau lanț și, medical vorbind, nu era nimic clar. Un prieten de-al lui, care avea o bunică foarte credincioasă în București, cu multă evlavie la Sfântul Dimitrie, a rugat-o pe bătrână să se roage pentru el la Sfântul Dimitrie. Avea încredere că Sfântul Dimitrie o ascultă. ­Bătrâna s-a rugat cu toată inima. L-a visat pe Sfântul Dimitrie și i-a spus să nu fie îngrijorată pentru că nu este bolnav trupește, ci sufletește. I-a spus nepotului ei, acesta prietenului lui, și omul acesta când a auzit, a simțit că i-a fost pus degetul pe rană. Modul lui de viață era pricina, nu problemele de sănătate. Prin acele probleme Dumnezeu doar îi dădea de înțeles, dar cum suntem noi, oamenii, de multe ori parcă nu vrem să înțelegem sau nu vrem să vedem. Cum i-a descoperit sfântul taina stării lui? După cum povestea bătrânica, sfântul a apărut cumva mustrător. Sfântul nu ne cocoloșește, el spune adevărul. L-am simțit grabnic ascultător.

Când eram în primii ani la ­Catedrala Patriarhală racla sfântului nu arăta foarte bine. Se rupsese căptușeala din interior, era puțin deteriorată, cred că nu fusese reparată de multă vreme. Fusesem într-un pelerinaj în Grecia și s-a întâmplat să văd locuri în care totul era foarte frumos, foarte îngrijit. Întorcându-mă, mi s-a părut mai tristă situația. Ștergând odată geamul raclei cu spirt, a fost foarte puternic gândul acesta. Cum să facem să aibă sfântul o raclă frumoasă? Când am coborât de la sfintele moaște, cineva mi-a spus, nici acum nu știu cine era persoana aceasta, că vrea să ofere o sumă de bani pentru racla ­Sfântului Dimitrie. Acesta a fost începutul pentru repararea raclei sfântului. Am cerut binecuvântarea Preafericitului Teoctist, ne-am mirat că ne-a dat binecuvântarea. Fiind tineri, mă gândeam că nu are încredere în noi. Trebuiau mutate sfintele moaște într-o altă raclă, dădusem racla la un atelier, multe lucruri cu care ne gândeam că Preafericitul nu era de acord pentru că nu avea siguranța că ne vom descurca. Foarte ușor s-a făcut totul. Am fost la un atelier și am făcut o raclă frumoasă. Pentru mine a fost ca o minune a sfântului. Omul acela a lăsat banii și a plecat. Până să-mi dau seama ce se întâmplă, el a plecat. Era multă lume acolo și nu mi-am dat seama. Acesta a fost declicul ca să curățăm și să recondiționăm racla sfântului.

În toate felurile se manifestă ajutorul Sfântului Dimitrie. Dă pace în familie, sănătate oamenilor, izbăvire de boli incurabile. Oamenii primesc mult ajutor de la el. Dragostea cu care vin la Sfântul Dimitrie este pe măsura ajutorului pe care îl primesc. Oamenii vin cu atât de multe probleme, că dacă nu le consemnezi atunci le uiți. Mi-a părut rău că atunci când am ajuns la catedrală, mai trăia o măicuță pe nume Ecaterina, care l-a ajutat pe părintele Gherontie Ghenoiu ani la rând la racla Sfântului Dimitrie, și ea își aducea aminte multe cazuri concrete pe care ni le povestea, dar nu le-am consemnat și maica a murit.

De ce este greu să ne sfințim? De ce sfințenia se pierde așa ușor?

Poate pentru că este greu de urcat muntele și este ușor să-ți dai drumul la vale. Ca să urci muntele trebuie efort, dar când te lași în voia firii căzute te duci foarte ușor la vale. Ca să înfrângi firea căzută este ca și când ai fi o picătură de apă și vrei să înoți împotriva șuvoiului, torentului. Este imposibil să te sfințești, așa cum imposibil este ca o picătură de apă să pornească în sensul invers ­cursului apei și să înainteze. Sfințirea este dar de la Dumnezeu. Este greu pentru că este împotriva firii căzute pe care noi o trăim ca și cum ar fi firea noastră. Așa ne-am înstrăinat că nu mai percepem adevărata noastră natură, adevărata noastră chemare. Sfințirea este chemarea noastră adevărată, normalitatea omului.

Este păcat să ne considerăm sfinți?

Pe un bătrân îl ispitea un ­filosof care îi spunea: „Cum zici tu despre tine că ești păcătos? Tu nu vezi că ești sfânt? Nu vezi că împlinești virtuțile?”. Bătrânul, în simplitatea lui sfântă, îi spune: „Nu mă suci pe mine, că eu așa sunt”. Avva Dorotei, care era martorul discuției, a găsit un mod de a împăca și pe bătrân și pe filosof. A făcut o comparație că un om important la țară se crede cel mai mare în satul lui. Dacă se duce la oraș se vede între oamenii medii, iar dacă se duce în Capitală se vede ca ultimul sărac. Așa și cu sfințenia. Pe măsură ce te apropii de Dumnezeu, conștientizezi ce ești.

Citeşte mai multe despre:   Sf. Dimitrie cel Nou