Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Crede și cercetează

Crede și cercetează

Galerie foto (4) Galerie foto (4) Interviu
Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 17 Mar, 2021

„Crede și nu cerceta” este o vorbă care circulă de aproape două milenii, fiind în mod eronat atribuită Bisericii. În realitate, ea a fost rostită de un ateu, filozoful grec Celsus, un adversar declarat al creștinismului, care încerca să-i ironizeze astfel pe primii creștini. Nu numai că Biserica nu se opune cercetării, științei, tehnologiei, dar conlucrează deseori cu acestea - de pildă, așa cum a scris ziarul nostru, o catapeteasmă a fost salvată folosind curățirea biologică prin iradiere la IRASM Măgurele. Și dacă totuși se mai îndoiește cineva, avem preoți-cercetători științifici de top!

Iosif Răzvan Bena (46 de ani) este pe cale să împace legile fizicii cuantice cu cele ale relativității pe orizontul găurilor negre. A absolvit MIT (Massachusetts Institute of Technology) ca șef de promoție, cu note maxime pe linie, și-a continuat studiile doctorale și postdoctorale la Santa Barbara, UCLA și Princeton, iar din 2006 este cercetător la Institut de Physique Theorique al CEA-Saclay.

În același timp, este preot și slujește în Palaiseau, la sud de Paris, într-o biserică românească amenajată într-o fostă clădire industrială.

În 2009, concurând cu alte 9.000 de aplicații, părintele Bena a obți­nut din partea Consiliului European al Cercetării un grant de un milion de euro pentru a-şi duce la îndeplinire cercetările. A fost primul român care a primit așa ceva. Al doilea a fost soția lui, Cristina Bena, în domeniul fizicii solidelor. Împreună au atras astfel mai multe fonduri pentru cercetare decât întreaga Românie în 7 ani.

Obiectivul cercetării lui Iosif Bena: dovedirea faptului că un obiect care se apropie de o gaură neagră nu va fi absorbit spre centrul acesteia, fără a se mai putea întoarce, cum se credea până acum. Ceea ce ar conduce la înțelegerea acelei teorii unificate pe care o caută de atâta timp toți fizicienii.

Cum ajunge preot un fizician?

Eram la Santa Barbara, în timpul doctoratului, la o biserică de americani convertiți la Ortodoxie. Eu eram mândru că sunt ortodox, ca să spun așa, de două mii de ani, dar am constatat că ei, când mergeau la masă, vorbeau de Sfântul Maxim Mărturisitorul, de Sfântul Dionisie Areopagitul, în vreme ce eu, sigur, făcusem două facultăți, Fizică și Matematică, dar teologic, față de ei, eram printre „codașii clasei”. Erau mult mai implicați decât mine, știau foarte multe lucruri, discutau canoane... Așa că am zis să citesc un pic teologie, fără să am un plan să devin preot. Dar am avut exemple: părintele Mitescu, de pildă, Dumnezeu să-l ierte, a fost profesor de fizică la Pomona College. Deci am știut că sunt oameni în direcția asta, chiar mulți, pot să spun că era un drum bătut! Am avut un prieten foarte bun, Costin Popescu, olimpic internațional de fizică și el, cu facultatea la Harvard și doctorat la Caltech (California Institute of Technology, n.r.), cântam amândoi la strană în biserica românească din Los Angeles, a fost hirotesit citeț într-o dimineață de noiembrie și a doua zi m-a sunat să-mi spună că renunță la fizică și se face preot! La el a fost deci o schimbare sută la sută și brusc. La mine, pas cu pas. Când am fost făcut diacon în 2004, mi s-a părut mult mai mult decât sperasem și de cât de pregătit mă simțeam. Viziunea mea era să mă pensionez ca diacon și pe urmă, eventual, dacă va fi nevoie de mine, să ajung preot cine știe unde, în Mississippi sau Iowa, unde nu e încă biserică ortodoxă.

Cum vă explicați că există încă oameni care consideră că e o con­tradicție între religie și știință?

Dacă ești fizician atent, dacă studiezi și constați că toată fizica se bazează pe trei grupuri de simetrie și pe câteva legi care sunt foarte simple, practic toate legile care descriu universul se pot sumariza pe o foaie de hârtie, când vezi structura asta care e în spatele a tot ce există, de la flori până la galaxia Andromeda, când vezi că totul e foarte simplu, clar și logic, n-ai cum să nu te întrebi de unde vine! De ce sunt același legi pe Pământ și în galaxia Andromeda? De ce erau exact aceleași legi și acum zece miliarde de ani? Mulți fizicieni își pun întrebarea cum am putea să facem un „baby universe” și ce ar trebui să facem ca să fie viață în el. E un experiment mental din care îți dai repede seama că orice univers ai „crea”, el ar colapsa în 10 la minus 30 dintr-o secundă. Sau îți poți pune o altă întrebare interesantă: Ce s-ar întâmpla dacă am schimba un pic legile universului în care trăim? Neutronul e mai greu decât protonul cu 2/1.000. Ce s-ar întâmpla dacă l-am face mai ușor - o schimbare infimă, nu? Ei bine, universul ar dispărea! Nu oamenii, nu viața, ci stelele, galaxiile. N-ar mai fi decât neutroni. Când știi asta, înțelegi că în spațiul legilor fizicii ne aflăm pe o muchie de cuțit: un pic într-o parte sau alta și viața n-ar exista. Or, când vede asta, e natural ca un fizician să se gândească la posibilitatea că Dumnezeu a făcut totul; alte explicații sunt destul de greu de înghițit. Chiar în domeniul meu, String Theory, teoria corzilor (sau, cum îmi place uneori glumind s-o numesc, teoria ștreangurilor), există la Oxford un profesor care este diacon în mitropolia noastră, părintele Andrei Constantin, dar sunt și mulți oameni de știință care sunt credincioși, chiar dacă poate nu merg la biserică în fiecare duminică.

Despre rolul esențial al „iepurilor”

Vorbind despre teoria corzilor, daţi-mi voie să vă-ntreb: știţi serialul „Big Bang Theory”?

Da, îl știu, e o colecție de glumițe americane destul de stereotipice despre oamenii de știință... Și eu sunt stereotipic, nevastă-mea de multe ori zice că mă comport ca un autist, sunt exact ca Sheldon, mă uit la mine și văd că mă comport așa, când eram student la MIT eram și mai rău, un Sheldon la puterea a 15-a, umblam în pantaloni scurți, nu mă îngrijeam, mă rădeam o dată pe săptămână, pentru că nu-mi păsa cum mă vede lumea, îmi păsa doar de fizică! A durat foarte mult până să fiu convins să nu mai port tricouri jerpelite... La fel ca Sheldon, ziceam că dacă mă judecă cineva după haine și nu după ce fac eu, cu persoana aia nu vreau să am de-a face! Pe urmă m-am însurat și...

Numai o clipă! În România, cel puțin printre cei cărora le place cartea, MIT este aproape o legendă, iar dumneavoastră ați terminat ca șef de promoție! Cât a fost de greu?

Știți, la ciclism și în cursele de la atletism există ceea ce se cheamă „iepuri”, sportivi care merg în față, taie aerul și trag plutonul în trena lor. Eu am fost la MIT, dar fusesem acceptat și la Harvard, și la Stanford, soția mea, Cristina, la fel, mulți olimpici români sunt primiți, cu bursă, în toate uni­ver­sitățile de vârf. Au ajutor financiar complet, nu plătesc un dolar. Ce interes au aceste universități să facă asta? Este desigur interesul de prestigiu, pentru că oamenii ăștia devin faimoși și școala se mândrește cu ei, dar este și interesul de a avea studenți care trag după ei plutonul! La MIT era un curs de fizică cuantică la care eu, un student chinez și doi studenți de origine evreiască din Rusia învățam ca nebunii, când primeam o temă munceam până dimineața ca s-o terminăm, nu lăsam nefăcut nici un subpunct din cele 10, iar la examen - un examen demențial, cu un profesor care ne dădea pentru o oră un subiect de trei ore... - noi patru luam 97, 99, 95 de puncte, iar după noi veneau americanii, cu 70... Dacă nu am fi fost noi, rezultatul maxim ar fi fost 70, cu care s-ar fi luat „A”. Dar așa, americanii au luat „C”... Când eram în anul IV, unul dintre ei mi-a spus: „Dac-ai ști cât v-am înjurat...” Dar atunci, după primul examen, americanii s-au apucat și ei să învețe și au ajuns la 85 de puncte. Mă rog, tot nu ca noi, că noi eram nebuni, dar nivelul clasei a crescut!

Nu mi-ați răspuns totuși: v-a fost greu?

Atunci nu simțeam greul. Eram într-un spirit de competiție cu care rămăsesem de la olimpiadă, voiam să ies primul, să termin MIT cu nota maximă, să nu iau nici un „9”, nici măcar la istorie sau la franceză. Deci, dacă iei MIT-ul cum l-am luat eu, da, e greu, uneori nu dormi noaptea, dacă aveam o temă stăteam până la şase dimineața, când terminam mă puneam în genunchi în fața patului să-mi fac rugăciunea de seară în timp ce răsărea soarele...

Superbă imagine... V-am întrerupt mai devreme când voiați să spuneți ce schimbări s-au petrecut în viața dumneavoastră odată cu familia.

S-au schimbat foarte multe: am ieșit din nebunia asta competi­țio­nală, m-am mai calmat, am început să mă îmbrac rezonabil, să nu se sperie lumea de mine când mă vede pe stradă. Duhovnicul meu din California, părintele Josiah Trenham - poate unii cititori îl cunosc, are câteva cărți traduse în ro­­mână -, îmi spunea: „Încearcă să te culci la 12 noaptea!”, dar și după ce m-am însurat tot pe la două-trei mă culcam. Doar după ce s-a născut fetița noastră am început să mă culc la 11. Viața de fami­lie m-a adus la normal!

Soția dumneavoastră este tot om de știință de vârf.

A avut același parcurs ca și mine: olimpiada internațională, facultatea la Harvard, doctoratul în Santa Barbara, postdoctorat la Rutgers... Ea lucrează un pic mai aproape de lumea reală: nanotuburi, graphene, izolanți topologici, lucruri de multe ori mai grele și mai cu impact decât ce fac eu.

Chiar voiam să vă rog să ne spuneți două cuvinte despre natura cercetărilor dumneavoastră.

Există două teorii care explică foarte bine lumea. La scară mică avem fizica cuantică. Cum inte­racționează doi atomi, cum apare „5” pe ecran dacă apăs tasta „5”: circuitele integrate folosesc tranzistori, care se bazează pe fenomene cuantice. La scară foarte mare avem teoria generală a rela­tivității, care explică galaxiile și universul. Și există un sistem în care cele două teorii se întâlnesc și intră în conflict: găurile negre. Mecanica cuantică spune că numărul de stări ale unei găuri negre este de ordinul 10 la puterea 10 la puterea 90. Teoria relativității susține însă că are una singură! Or, domeniul în care lucrez eu, teoria stringurilor, este cea mai avansată teorie care le unifică pe cele două, și acolo încercăm să rezolvăm paradoxul.

„A fost impresionant cât de mult s-au implicat oamenii!”

Vorbiți-ne vă rog despre biserica și parohia în care slujiți.

E o biserică tânără, pe care am început-o pentru că biserica din Limours a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, unde slujește IPS Părinte Iosif, e una mică - atunci când a fost construită nu au bănuit că o să vină atâta lume. Dar a venit părintele Nectarie (care apoi a fost stareț la Crasna și acum e înapoi la Limours) și s-a ocupat de oameni, a venit părintele Gavriil Marin (care acum e la Oxford), au venit părintele Nicodim Petre, părintele Casian Teoreanu și biserica a devenit neîncăpătoare, așa că acum zece ani, când am fost hirotonit preot, am zis: hai să închiriem o biserică catolică mare, nu foarte departe, și așa s-a născut Biserica „Sfinții Ioachim și Ana” din Igny, la 20 de minute și de Paris, și de Limours. Am făcut slujbele acolo vreme de 7 ani, apoi a devenit mai complicat, catolicii aveau și ei nevoie de biserică. Soția mea a găsit pe internet un spațiu de vânzare la etajul unu al unei foste clădiri industriale din Palaiseau. O firmă cumpărase clădirea și montase pereți de rigips, compartimentând spațiul în bucăți de câte 200 mp, pe care le-au vândut pentru un cabinet stomatologic, un laborator de analize medicale, o minifabrică de ciocolată, o sală de sport și așa mai departe. Aveam o bancă dispusă să ne împrumute, dar n-a fost ușor, pentru că francezii sunt reticenți cu lăcașurile de cult, mai ales când vine vorba de imigranți. Nu prea voiau să ne vândă! Dar ne-am întâlnit cu ei, am discutat, le-am spus cu ce mă ocup eu, tocmai îmi ceruse „Le Figaro” un interviu despre găurile negre, unul dintre proprietari voia să-și trimită copiii la MIT, i-am zis că am fost acolo, a început să-mi ceară informații... Și până la urmă ne-au vândut! S-a întâmplat de Sfântul Antonie, la care ne rugasem foarte mult, așa că am decis să-l sărbătorim în biserica noastră în fiecare an!

Cum a decurs amenajarea?

Noi cumpăraserăm practic patru pereți, un tavan cu o izolare urâtă anti-foc, un robinet de apă și o sursă de curent! Iar eu nu știam nimic despre construcții! A venit un domn care a zis: „Părinte, curentul vi-l fac eu”. Eu am spus: „Mulțumesc!”, crezând că trage trei fire și pune patru prize în două zile! De fapt, a fost o muncă uriașă, venea în fiecare zi după serviciu și muncea de la 5 la 8. Altul ne-a ajutat cu toate materialele, eu habar n-aveam ce-i ăla rigips de 18, rigips de 13, a venit un tir mare plin... A fost impresionant cât de mult s-au implicat oamenii!

În vremuri normale, cam câți oameni vin la Sfânta Liturghie?

Foarte mulți, peste o sută, plus copiii. Și de fiecare dată după slujbă făceam și o agapă, să vorbim, să ne cunoaștem. Copiilor le-am făcut o sală separată, să nu deran­jeze slujba, că numai dacă n-ai avut copii poți să crezi că niște copii mici n-o să fugă prin biserică! Or, noi voiam neapărat să vină și familii cu copii mici, așa că le-am creat în spatele bisericii o sală cu geamuri numai din sticlă, în care am pus două difuzoare să se audă slujba, dar în rest izolată fonic complet! Părinții care stăteau cu ei vedeau și auzeau Liturghia, iar copiii desenau sau se jucau.

Cum vă descurcați acum?

Din cauza pandemiei a trebuit să desființăm deocamdată sala aceea, ca să putem asigura distan­țarea socială într-un spațiu cât mai larg. Așa că mulți părinți cu copii mici au renunțat să mai vină și mi-au zis: „Părinte, stăm până vine vaccinul și se calmează situația”.

Aveți speranța că vom ieși din pandemie mai înțelepți și mai buni?

Eu cred că da! Dar e greu. Știți cum e în Postul Mare când te apropii de Florii și nu mai poți. După cinci săptămâni în care n-ai mâncat decât legume, ești rupt de foame, ești mort, ești fleașcă. Dar când ieși din post zici: „Ce bine a fost! Ce mult am câștigat!” În pandemie suntem acum ca în a cincea săptămână din post și unii cedează, „Gata! Nu mai pot!”, și se-apucă să facă petreceri. Dar Dumnezeu, Care ne-a pus lupta asta în față, ne dă și puterea s-o ducem până la capăt. Dumnezeu nu pune lucruri pe care nu le putem duce, pentru că așa ne iubește El. Deci sunt optimist! Dar mai avem câteva luni în care trebuie să ne chinuim.

V-ați vaccinat?

N-am apucat. Am vrut să vin în România, pentru că acolo aveam prioritate ca preot, dar era complicat, și pe urmă mi-am zis: „Eu sunt tânăr, sunt puține doze, dacă mă vaccinez eu, privez pe altul care poate are mai mare nevoie”. Aștept să-mi vină rândul. Tatăl meu s-a vaccinat, cumnatul și cumnata mea sunt doctori, s-au vaccinat, restul așteptăm, dar sunt puține doze, nu-i ca-n America, din păcate europenii s-au zgârcit cu banii, plătesc jumătate din cât plătesc alții. Pe de o parte, Europa e o piață mare și e bine dacă-i forțează pe producători să scadă prețurile, pe de alta, e normal că producătorii dau prioritate celor care plătesc mai mult. Nu sunt eu cel care să judece, dar mi se pare că politica „mai bine plătim mai scump, dar scăpăm mai repede” este cea cu scaun la cap...