Cu empatie şi profesionalism ai întotdeauna succes

A lăsat Dumnezeu pe pământ ca anumite profesii să aparțină mai cu seamă femeilor, mă refer la cele privitoare la educație și domeniul sanitar. De ce? Pentru că aici este nevoie de empatie, de apropiere mai delicată și atentă față de cei cu care lucrezi, copii sau bolnavi. Medicul stomatolog Irina Șerban ne vorbește în interviul de mai jos despre modul în care a ales această profesie, despre empatia necesară pentru a obține maximul de eficiență în vindecarea pacienților.

Vă place ce faceți, munca pe care o în­de­pliniți la cabinet?

Îmi place foarte mult meseria pe care o practic, pentru că ajut oamenii. Și pentru că are legătură cu medicina, cu umanul. Cred că pasiunea asta a mea s-a născut de mult, din adolescență.

Am cultivat-o, am studiat și iată că, după un lung drum, am ajuns să practic ceea ce-mi doream. E drept că la început am oscilat între medicină generală și stomatologie, însă, cumva, părinții m-au ghidat pentru stomatologie și nu au făcut rău. Pentru că acum, judecând din perspectiva profesionistului, îmi dau seama că mi se potrivește foarte bine latura asta din medicina umană.

Cum evoluează dezvoltarea stomatologiei astăzi?

Stomatologia se dezvoltă foarte mult față de medicina generală.

Ritmul este mai alert. Aici lucrurile sunt mai clare, nu neapărat mai simple, dar mai clare. S-a cercetat, cred eu, într-un ritm mai alert pe partea asta și s-a investit mult în cercetare.

Și apar tot timpul tehnologii noi, materiale noi, mult mai bune, zic eu, cu rezultate mai predictibile. De partea cealaltă, și medicina generală a evoluat din punct de vedere al cercetării, însă părerea mea e că în stomatologie, strict pe nișa asta, lucrurile merg ceva mai repede și mai ușor. N-aș putea să vă spun de ce exact, dar așa se simte din cabinet.

Lucrați mai ales cu copiii. E mai greu sau mai simplu decât cu adulții?    

Prima mea specializare este de protetică dentară și asta presupune lucrul în general cu adulții. Cea de-a doua specialitate pe care am ales-o și am luat-o, pedodonția, a venit pe parcurs. Poate și datorită firii mele, pacienții, părinții, bunicii îmi aduceau la tratament și copiii și mă rugau să-i primesc.

Colegii, de asemenea, mă rugau să tratez copiii care veneau în cabinet; așa mi-am dat seama că aș putea să fac multe lucruri bune și pe partea aceasta. Lucrul cu copiii presupune într-adevăr foarte multă empatie, foarte multă răbdare și foarte multă atenție și grijă. Mai mult decât cer adulții.

Mult mai mult. Și atunci când avem un copil pe scaun, să știți că tratăm și copilul, dar, între altele, și părintele, pentru că, de cele mai multe ori, părintele este mult mai speriat decât copilul. Stă și el lângă mine sau în sala de așteptare, dar nici un tratament al copilului nu începe fără liniștirea părintelui, ca să zic așa.

Întâi îl liniștim, îi dăm asigurările că totul va fi bine și, când lucrezi cu un copil, de fapt, ai doi pacienți. Unul în sala de așteptare, care e neliniștit, și acela e părintele, și unul care e la fel, copilul, în cabinet.

Dacă părintele e anxios, și copilul va fi anxios, dacă părintele e încrezător, și copilul va fi încrezător că merge undeva unde e bine.

Dar încercăm să-l observăm și să intrăm în discuție cu el, să vedem ce l-a adus la noi. Fără doar și poate, contează în primul rând ex­periența medicului și cunoș­tințele teoretice. Pentru că altfel nu poți să gestionezi nici o situație cu succes și nu poți să performezi pe nici un aparat, oricare ar fi tehnologia, dacă nu ai bazele teoretice.

E adevărat că, la cum se dezvoltă stomatologia în ziua de astăzi și la câte dispozitive și tehnologii noi apar, e nevoie să ai și expe­riență, dar experiența vine pe parcurs. Nu aș putea să vă spun că am beneficiat de toată tehnologia aceasta pe parcursul facultății. De exemplu, laserul dentar.

Despre laserul dentar am auzit câteva cuvinte în facultate. Ulterior, în cabinet, a trebuit să învăț din mers și să studiez. Deci un medic studiază tot timpul; și după ce termină facultatea studiază, studiază, studiază. Uneori, primul gest medical cu o tehnologie mai nouă te poate speria.

În profesia dvs., cine v-a învățat cel mai bine empatia față de pacienți? Propria durere sau aveți o afecțiune deosebită față de copii?

Am fost și eu pacient când eram copil. Așa că știu cum e, chiar știu cum e. Cine m-a învățat? Cred că mi-a rămas în minte, așa ca un exemplu, doamna doctor la care mergeam când eram mică, care din fericire activează și acum. Și era foarte tânără.

Și să știți că de multe ori mă gândesc la ce făcea dânsa și cum mă primea în cabinet când eram mică. Pentru că, până să ajung la dânsa, am mai avut niște expe­riențe neplăcute la alți stomatologi și știu cum e.

Vorbiți-ne puțin despre relația student-profesor în facultate. Se predau și lucruri în care se depășește nivelul de informație? Există în facultate și cursuri care să pregătească medicul cum să comunice un diagnostic grav pacientului?

Da, cred că vă referiți la Breaking Bad News. Așa se numește în Anglia. Există niște cursuri care se învârt în jurul acestui lucru și e foarte bine că e așa. La noi, nu ­există, din păcate, în facultate; în curriculă, nu există așa ceva.

Bine, n-aș zice că specialitatea mea vine cu niște vești așa catastrofale, din fericire. Într-adevăr, pentru un om poate fi catastrofal, de exemplu, pierderea primului dinte. Mai mult decât atât, pierderea ultimului dinte este cea mai mare catastrofă pentru că, pentru un pacient, înseamnă apropierea de vârsta senectuții.

E ceva care îl apasă foarte tare. Dacă gândim și din această perspectivă, poate fi o veste foarte rea pentru pacient.

Sau atunci când comunici, de exemplu, unui adult că are o boală parodontală - și știm că boala parodontală are evoluție cronică și, uneori, stagnează, dar nu e curabilă. Asta înseamnă că, încet, încet, își va pierde dantura...

Deci nu există așa ceva.

Nu. Dar sunt cursuri și la noi, cred. Nu aș ști să vă spun sigur, dar cred că au început să fie cursuri postuniversitare pe această temă. Am înțeles că sunt. Mai ales pentru colegii de la medicină generală.

Am înțeles. Dar semiologia ce te învață?

Semiologie am făcut în primul an de facultate. Se ocupă cu studiul semnelor și simptomelor. Cum să citești pacientul, mai exact. E adevărat că observi pacientul de cum intră pe ușă. Mersul îți spune ceva, faciesul, culoarea pielii și, ulterior, începem cu inspecție, palpare, percuție, o auscultație și toate procedurile acestea care constituie arsenalul semiologiei. Și semiologia, într-adevăr, alături de fiziologie și de anatomie, constituie abecedarul medicinei.

Semiologia, fiziologia și anatomia sunt primii pași în medicină. Ce puteți spune despre tocirea empatiei?

Cred că tocirea empatiei ține foarte mult de experiență și de latura umană a medicului.

De exemplu, probabil că în sistemul de primiri urgențe, putem vorbi, din păcate, de tocirea empatiei, dar cred că este o specialitate aparte. Și să știți că nu mulți dintre colegi rezistă timp îndelungat, pentru că au un nivel fenomenal de stres acolo.

Empatia trebuie exersată, trebuie cultivată. Trebuie să uiți de problemele prin care treci. De cele mai multe ori și noi, medicii, suntem pacienți. Și, uneori, nu cu o durere de cap, ci cu afecțiuni mai serioase. Trebuie să învățăm să empatizăm. Trebuie să conștien­ti­zăm, în primul rând, de ce ne aflăm noi acolo. De partea cealaltă a biroului, în cazul în care dăm consultații, sau de partea cealaltă a scaunului stomatologic, la fel, ofe­rim consultații și tratamente. Și trebuie să știm că ne aflăm acolo pentru omul acela, să-l facem bine.

Și dacă Dumnezeu ne-a înzestrat pe noi și ne-a lăsat încă capacitățile vii, cu acuitatea necesară, să prestăm un tratament, atunci trebuie să-l facem. Pentru că, după ce ieșim pe ușa cabinetului, poate vom avea și noi nevoie de un alt om: un medic, om și medic, care să fie la fel de pre­zent pentru noi acolo, 100%, indi­fe­rent de problemele de sănătate, de probleme familiale prin care trece.

Ca medic, trebuie să am o stare extraordinar de bună, să fiu ok, deci toată lumea să-mi intre în voie ca să mă pot concentra ce fac acolo. Asta să nu o spere nimeni. Ar fi ideal, dar în practică nu e așa. Ar trebui să fim la fel ca actorul, care, atunci când intră în scenă, uită, șterge. Cred că actorii au ceva mai mult talent decât noi. Uneori, noi mai lăsăm să se vadă starea de agitație cu care venim încărcați la cabinet. Dar totul ține de exercițiu.

Câți pacienți puteți să primiți într-o zi?

Cam zece pacienți. Uneori sunt zile în care pot să am doar un pacient. Și să stea tot programul acolo, un pacient timp de șase, șapte ore atunci când vorbim de reabilitări orale.

Povestiți-mi despre echipa de profesori pe care ați avut-o în facultate. Nu neapărat în specializarea dumneavoastră, dar profesorii care v-au impresionat, care v-au cucerit.

Profesorul Ștefan Sorin Aramă, de la Fiziopatologie și Imunologie. Cu ce m-a impresionat? Cu modul dânsului plastic de a ne explica medicina, de a ne povesti. Avea un mod unic de a ne povesti și de a ne face să ne imaginăm cum funcțio­nează imunologia: anticorpii, antigenii.

Și se vede asta. De aici, mergem către o altă întrebare. Poți să fii ateu? Poți să fii ateu după ce ai studiat atât de multe lucruri despre imu­nologie etc.?

Din păcate, nu știu ce să zic despre medicină: dacă o aprofundezi și dacă o stăpânești foarte bine, îți dă o putere și o încredere foarte mare în tine însuți, care, combinată cu mândria, poate să te conducă într-o [direcție greșită]...

Așa este, dar mă refer... și vă dau un exemplu. Am intervievat un neurochirurg și mi-a spus: în cazul unui făt în uterul mamei, hemoglobina lui are fier în pro­porție dublă față de sângele uman, obișnuit. De ce? Pentru că el trebuie să atragă cantitate dublă de oxigen ca să poată să reziste, să se dezvolte. Și imediat ce a ieșit, ce s-a născut, hemoglobina lui revine la normal, precum cea a tuturor oamenilor. De ce? Cine a făcut aceasta? De unde se întâmplă miracolul acesta? Când a ieșit de acolo, din placentă, a scăzut hemoglobina. De ce? Și pot fi date multe alte exemple. Dacă studiezi atât de mult, îți dai seama de niște lucruri pe care totuși poți să le califici drept hazard. Așa este, așa sunt. Adică nu le problematizezi. Așadar, dacă te încrezi foarte mult în știință, pierzi latura asta de ajutor divin, fără de care noi n-am face nimic.

Da, am înțeles. Studiind corpul uman, eu îmi dau seama că nu controlăm totul. Că nu știm totul despre om... Că suntem atât de mi­nunați numai datorită inter­venției divine. Totul este foarte calculat, minuțios. Ca om, oricât de rău ai fi, e imposibil să nu problematizezi.

Da, totul este foarte complex.

Și acum, eu vă spun despre medicină numai uitându-mă la partea vizibilă a trupului.

O ultimă întrebare: Ce credeţi că dă sens vieţii?

Valoare și sens... Ce știe să facă, ce vrea să facă pentru ceilalți. Ce simte, cum simte, cum se raportează la tot ce îl înconjoară. Cam asta dă valoare și sens vieții unui om. Cred că mai am încă de cercetat și eu pe tema asta. Și de descoperit.