Postul și rugăciunea, aripile cu care zburăm spre Hristos

Un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare spune că „Dacă lumea ar posti, nu s-ar mai face arme, n-ar mai fi războaie, tribunale și închisori. Postul i-ar ajuta pe toți să se înfrâneze, nu numai de la mâncare, ci să izgonească iubirea de arginți, lăcomia și orice vicleșug”, definind ad litteram prezentul nostru alienat și violent. Recent am purtat un dialog cu maica stareță Iustina Hotico, de la Mănăstirea Pissiota, din Arhiepiscopia Bucureștilor, ca să aflăm cum trăiesc monahiile de aici Postul Mare, cum adună ele în suflete lumină de Înviere şi ce trebuie să facem pentru vindecarea rătăcirii.

În urmă cu aproape 30 de ani, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu un gând luminat încă din copilăria petrecută în comuna Ieud, județul Mara­mureș, tânăra de atunci, astăzi monahia Iustina Hotico, a simțit că trebuie să-I slujească mai îndeaproape Domnului. A fost o chemare, o trăire, care nu poate fi explicată în cuvinte. Și da, pentru a o împlini, cu siguranță, a și postit! A plecat spre mănăstire cu binecuvântarea duhovnicului său de atunci, părintele Alexandru Brici, iar Maica Domnului i-a îndreptat pașii, în 1997, către mănăstirea prahoveană Pissiota, unde există o unică și celebră icoană făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu. Din 2016 îndeplinește ascultarea de stareță. Cuvioșia sa păstorește o obște de șapte monahii, împreună nevoindu-se cu răbdare, în posturi și rugăciuni, pentru a subția stratul păcatelor și a alunga întunericul, curățind ochii sufletești ca să-L descopere pe Hristos, Soarele dreptății.

Fără smerenie, orice faptă bună se clatină

Maică stareță, ne aflăm în Postul Sfintelor Paști, de aceea vă întreb: Cum definiți cuvioșia voastră postul?

Postul este o poruncă pe care Dumnezeu, încă de la început, a dat-o primilor oameni, Adam și Eva, aflați în mijlocul Raiului, cărora le-a spus că pot mânca din roadele tuturor pomilor de acolo, mai puțin din cel al cunoașterii binelui și răului, pentru că altfel vor muri negreșit. Pentru că nu au ascultat această poruncă, au fost izgoniți din Rai. Iar noi, prin trăire cu El, cu rugăciunea, milostenia, cu faptele bune și cu sfatul folositor pe care îl oferim pelerinilor, trebuie să redobândim Raiul, Împărăția lui Dumnezeu și toate roadele duhovnicești care ne sunt de mare folos. Viața omului, de ar fi doar de o singură zi, tot nu ar fi fără de păcat. Iar Sfinții Părinți ne spun că dacă omul ar vrea, de dimineață până în seară ar putea ajunge la desăvârșire. Atât de ușor putem să redobândim Raiul. Dar asta trebuie să plece din sufletul nostru. Însuși Mântuitorul spune: „Împărăția lui Dumnezeu este în sufletul vostru” (Luca 17, 21). Dacă avem sufletul îndreptat către rugăciune și către Dumnezeu, acolo este comoara noastră. Acolo sunt virtuțile. De aceea, Biserica, icoanele, rugăciunea ne apropie de Dumnezeu. Postul și rugăciunea sunt două aripi care zboară spre Hristos și ne ajută să putem trece peste ispitele care ne încearcă. Această perioadă începe cu rugăciunea, cu nejudecarea, cu milostenia și curățirea minții și a sufletului. Postul nu este o tristețe, ci o lumină. El trebuie să ne înveselească sufletește, pentru că este până la urmă o revenire în sine a fiecăruia. Sfântul Efrem Sirul a scris o rugăciune care se oficiază la toate cele Șapte laude bisericești, „Doamne și Stăpânul vieții mele”, care este foarte profundă. Ea enumeră toate păcatele care trebuie înfrânte și virtuțile prin care ne putem apropia mai mult de Dumnezeu. Postul este și o pocăință, o părere de rău.

Care sunt „semnele” unui post adevărat?

Sunt mai multe. Dar cred că smerenia, în primul rând. Aceasta este singura virtute pe care diavolul nu o poate imita. Scrie la Pateric că Sfântul Macarie cel Mare a fost întâmpinat de un duh necurat care i-a strigat: „Macarie, tot ce faci tu, fac și eu. Tu postești, eu nu mănânc niciodată. Tu priveghezi, eu nu dorm niciodată. Dar este una cu care mă biruiești”. „Care?”, a întrebat sfântul. „Smerenia”, i-a răspuns acela. Fără smerenie, orice faptă bună se clatină. Cel smerit nu se tulbură ușor, pentru că nu mai are nimic de pierdut. Dar nu trebuie să postim ca să fim lăudați de oameni. Modelul nostru de smerenie și rugăciune, mai ales al monahiilor, este Maica Domnului. Ea reprezintă oglinda și sprijinul nostru. Lângă smerenie se adaugă și bucuria, pentru că postul înseamnă înluminare.

Iertarea și răbdarea sunt începutul

Cum se trăiește postul într-o mănăstire de șes unde, probabil, ispitele sunt mai multe?

Cu îndepărtarea de toate gândurile rele. Mântuitorul ne spune că duhurile necurate ies cu post și cu rugăciune. De aceea, în această perioadă încercăm să ne eliberăm de patimi și de tot ce este negativ în jurul nostru. Cu ajutorul lui Dumnezeu, trăim postul așa cum putem mai bine. În primul rând, cu rugăciunea, cu slujbele bisericii, care acum sunt ceva mai multe, cu iertarea, cu răbdarea, cu reținerea de a consuma unele bucate și cu atenție mai mare la ispite.

Până unde merge iertarea, maică stareță, și cum definiți răbdarea de care pomeneați?

Cu iertarea trebuie să începem. Dacă nu iertăm toate greșelile aproapelui nostru, nici ale noastre nu vor fi iertate de Dumnezeu. Înainte de începerea Postului Mare este o slujbă de seară care se numește „Vecernia iertării”. După ce se termină, ne cerem iertare, pentru că greșim unul altuia, prin cuvânt, prin faptă, poate mâhnim pe cineva fără să ne dăm seama. De aceea trebuie să venim cu această umilință către aproapele și să începem postul cu pocăință, cu răbdare. A răbda înseamnă a-ți tăia voia, lăsându-te tot timpul în mâna celuilalt. Aceasta este și esența monahismului: tăierea voii, ascultarea și răbdarea. Prin răbdare vom dobândi sufletele noastre, cum ne învață Sfânta Scriptură. Răbdând ne smerim și trecem dincolo de ceea ce credem noi că suntem. Când ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu sau a celui de care trebuie să ascultăm, a aproapelui, procedăm asemenea lutului care se lasă modelat de mâna olarului.

În perioada acestui post, suntem încercați de mai multe ispite ca de obicei?

Cu siguranță, pentru că slujbele sunt mai multe și rugăciunea mai intensă. De aceea trebuie să fim mai atenți, mai sârguincioși, pentru că, așa cum spun Sfinții Părinți, „diavolul umblă ca un leu căutând pe cine să înghită”. Rugăciunea, po­căința și faptele bune ne apropie mai mult și ne unesc cu Hristos.

Faptul că mănăstirea aceasta se află chiar într-o localitate, adică în mijlocul lumii laice, devine o problemă pentru o maică?

Nu, pentru că noi ne cunoaș­tem menirea și ascultările. Fiind permanent în rugăciune, este mai greu să fim ispitite. Dar nu de puține ori, când ne rugăm, să întâmplă să ni se împrăștie mintea. De aceea, o luăm de la capăt, pentru că trebuie să o readucem în noi. Să ne recăpătăm trezvia în rugăciune.

Ce rol joacă icoanele și sfintele moaște, în general, în perioada acestui post și Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, făcătoare de minuni, din biserica mănăstirii, în cazul obștii de aici?

Doar în Biserică găsim binecuvântarea și harul. Iar icoana Maicii Domnului de aici este făcătoare de minuni. Prin lacrimile pe care le varsă este aducătoare de mare ajutor și liniște, pentru noi, maicile, și pentru cei care se roagă cu credință la ea. Este și un îndemn de a ne apropia de toate celelalte icoane și moaște, precum și de a cere ajutor sfin­ților. Este ca un balsam pentru sufletele noastre. Când ne doare trupul alergăm la medic. Când ne doare sufletul trebuie să alergăm la Hristos cu mai mult curaj și cu mai mare credință, pentru că la El este vindecarea. Icoana noastră se află aici de la început și este realizată de Gheorghe Eftimiu, ucenicul lui Costin Petrescu, cel care a pictat biserica noastră, frescele de la Ateneul Român și catedrala de la Alba Iulia. După redeschiderea mănăstirii în 1993, după 31 de ani de părăsire și ruinare, trei ani mai târziu, maicile de pe vremea aceea spun că Maica Domnului din această icoană a lăcrimat trei zile și trei nopți. Deseori vedem și acum lacrimile ei de mir. Este unică, oriunde am fi în biserică, ne caută cu privirea. Parcă este vie și foarte prezentă. De aceea ne grăbim spre ea, cum aleargă copilul la mama sa.

Tăcere, ascultare, nădejde și așteptare

În perioada postului, tăcerea este și ea o rugăciune?

Cu siguranță, da. Dar cu o condiție: să tăcem pentru Dumnezeu. Dacă vorbim pentru El, putem și să tăcem pentru El, lăsând doar gândul să lucreze. Tăcerea este o mare rugăciune și, da, ea poate fi trăită deplin și de monahi și de mirenii credincioși. Prin acest fel de nerostire ne apropiem de Dumnezeu și Îl trăim mai mult, mai profund.

Când îi este mai plăcut unei maici, când iese din mănăstire sau când se întoarce în ea?

Plăcut este să faci ascultare. Dacă ești plecată cu ascultare, cu binecuvântarea duhovnicului sau a stareței, ieșirea este bineplăcută. La fel și întoarcerea, sau rămânerea în mănăstire. Căci a avea ascultare, până la urmă înseamnă rugăciune. Tot ceea ce întreprindem trebuie făcut cu bucurie, spre slava lui Dumnezeu, cu nădejde, pentru că Îl așteptăm pe Hristos și cu speranță că ne va veni și răsplata.

Maică stareță, ce moment credeți că trăiește omenirea acum?

Un moment greu, dar pentru păcatele noastre. Acum avem ­nevoie de mai multă rugăciune, de post, de priveghere, de întrajutorarea celui de lângă noi și de o mai mare apropiere de Dumnezeu. Trebuie să nu deznădăjduim, pentru că El ne iubește pe noi, la fel și țara aceasta care se numește Grădina Maicii Domnului, și nu ne va da pierzării. Trebuie să ne rugăm și să nu ne înspăimântăm. Rugăciunea și Dumnezeu ne fac bucuroși, ne fac viața mai frumoasă, mai ­luminoasă.

Ce „cară” cu ei cei care vin în acest post la mănăstire? Ce probleme îi frământă și ce faceți dumneavoastră pentru ei?

Oamenii vin cu tot felul de necazuri, de întristări. Cu probleme legate de locul de muncă, de sănătate, greutăți în familie. Vin foarte, foarte, foarte apăsați! Iar noi, în primul rând, ne rugăm pentru ei, la slujbe, împreună cu părintele dohovnic Florea Porfirie, îi ascultăm, le dăm sfaturi și parcă pleacă mai despovărați. Nu ne va lăsa Maica Domnului în bătaia vântului, pentru că suntem cu toți în aceeași corabie și tot timpul avem speranță că Dumnezeu este aproape de noi și că nu ne lasă la nevoi.

În viața unei maici există și nefericire?

Nefericire nu, dar ispite și încercări, da.

Aveți un sfat, pentru noi, cei care trăim în orașele noastre de zgură și beton, care ne lovim unii de alții, indiferenți, suspicioși și neiertători, pentru această perioadă a postului?

Să fim mai buni, mai iubitori, mai răbdători și să gândim că, făcând lucrul acesta, nouă ne ­facem bine.

Maică stareță Iustina, vă mulțumim și post roditor!