Despre relaţia Ţărilor Române cu Muntele Athos s-a scris şi s-a vorbit foarte mult, de fiecare dată subliniindu-se ajutorul de care s-au bucurat Mănăstirile de la Sfântul Munte din partea domnitorilor şi a boierilor români. „Nici un alt popor pravoslavnic nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii“, afirmă cu admiraţie rusul Profir Uspenskij.
În compensaţie, călugării Muntelui Sfânt au influenţat spiritualitatea, cultura şi arta Ţărilor Române. „A fost un fel de ajutor reciproc, o colaborare fructuoasă între noi şi Locurile Sfinte, în general, şi Muntele Athos, în special“, după cum susţine, în interviul ce urmează, pr. conf. dr. Ioan Moldoveanu, de la catedra de Istorie a Facultăţii de Teologie „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti.
De când putem vorbi de ajutor din partea românilor către Muntele Athos şi care era cadrul relaţiilor româno-athonite incipiente?
Relaţiile acestea s-au desfăşurat pe parcursul a aproape 500 de ani. Considerăm ca început oficial anul 1369, în vremea domniei lui Vladislav I sau Vlaicu Vodă.
Înainte de 1369, un călugăr de la Athos, protosul Hariton - întâistătătorul vremelnic al Muntelui Athos, devenit ulterior mitropolit la noi, în Ţara Românească - spune într-un testament al său că a venit de şapte ori la domnitorul Vladislav să-i solicite ajutor pentru mănăstirea Cutlumuş, la care stăreţea pe vremea aceea. Vladislav a răspuns protosului Hariton că îi acordă ajutorul cerut cu o singură condiţie - aceea de a permite pentru românii de acolo regimul idioritmic, al vieţuirii de sine, deşi contravenea Tipiconului Muntelui Athos - un fel de constituţie a Muntelui Athos - care prevedea viaţă de obşte pentru toate mănăstirile.
Iniţial, Hariton a refuzat, dar a cedat condiţiei impuse de domnitorul nostru, fapt pentru care Vladislav va reface mănăstirea integral şi va fi numită, ulterior, de către toţi domnii „Lavra Ţării Româneşti“.
Concret, în ce au constat daniile oferite monahilor athoniţi?
Simplul fapt de a renova o mănăstire constituia o danie, aşadar - ajutoare numeroase în bani. O altă formă de danie - închinarea de mănăstiri. Asta ne-a „costat“ vreo sută patruzeci de mănăstiri din Ţările Române, închinate doar la Sfântul Munte. Nu mai luăm în calcul şi celelalte Locuri Sfinte.
Ce însemna această „închinare“ a mănăstirilor?
Era un fel de concensionare în urma căreia mănăstirile către care se închinau aşezămintele de la noi puteau să se folosească de un surplus din ceea ce îi revenea mănăstirii închinate. Parte din produse, cea mai mare, trebuia să rămână la mănăstirile din ţară, o alta trebuia să se îndrepte către domnie, iar ce rămânea se îndrepta sub formă de „mile“ sau „eleimosine“ către Muntele Athos.
Închinarea aşezămintelor monahale nu implica şi aducerea unui egumen grec în ţară?
Nu întotdeauna, dar la marile mănăstiri (de pildă, Mănăstirea Cotroceni din Bucureşti sau „Trei Ierarhi“ din Iaşi, ca să le cităm pe cele mai importante) au fost aduşi egumeni şi călugări greci. Trebuie să spunem că Moldova şi Ţara Românească au constituit un El Dorado pentru lumea grecească asuprită, subjugată în acea vreme puterii otomane. La noi au găsit, oarecum, un balon de oxigen, o oarecare linişte duhovnicească. În mănăstirile de aici era linişte, iar viaţa duhovnicească prosperă.
În ce măsură prezenţa călugărilor greci a influenţat spiritualitatea noastră? Dar arta, cultura?
Odată cu venirea călugărilor s-a instituit la noi tipicul athonit, dar să nu uităm că şi călugării noştri mergeau la închinare în Sfântul Munte Athos, trăiau acolo, se îmbogăţeau duhovniceşte şi veneau în ţară cu o oarecare încărcătură spiritual-culturală. Avem exemplul Sfântului Nicodim, reorganizatorul vieţii monahale din Ţara Românească.
Pe de altă parte, un istoric de artă austriac, Jan Strygowskij, spune, la un moment dat, că arta athonită a fost influenţată de arta moldovenească. Trebuie să-l luăm în considerare ceea ce spune, dat fiind că este un occidental neortodox, deci imparţial, aşa încât, dacă ţinem cont de acest aspect, nu ne-a influenţat doar Athosul pe noi, ci şi noi am dat Athosului. A fost un fel de o mână spală pe alta, o colaborare fructuoasă între noi şi Locurile Sfinte, în general, şi Muntele Athos, în special.
„A fost un efort imens din partea noastră să susţinem toate aceste danii“
Nu cumva, noi am susţinut mai mult această colaborare? Suportul material a venit totuşi din partea noastră...
Nu neapărat. La momentul acela, Ortodoxia trebuia întreţinută şi salvată, pentru că, altminteri, pericolul era următorul: Ortodoxia din Grecia sau din spaţiul asiatic ar fi dispărut cu totul. Cât mai există azi din înfloritorul creştinism capadocian? Fără contribuţia domnilor români, probabil că aşa s-ar fi întâmplat.
Nu a fost un efort prea mare, având în vedere că vorbim de o „alimentare“ a Athosului pe o perioadă de cinci secole?
A fost un efort imens din partea noastră să susţinem toate aceste danii. Pentru oricare ţară ar fi fost un efort financiar, însă aici avem în discuţie domniile şi boierimea, care erau, cu toţii, foarte bogaţi din multele moşii pe care le deţineau. Au fost făcute sacrificiile acestea pentru întreţinerea spiritului ortodox într-o lume în care otomanii aveau intenţia să înghită toată Europa. În primul rând, însă, a fost un gest de evlavie. Câţi dintre cei care astăzi au o situaţie materială de excepţie ar mai face astfel de gesturi? Pe de altă parte, semnificaţia era politică. Domnii sau boierii nu gândeau naţionalist, ci ortodox-ecumenic. Scopul era unul înalt.
Care ar fi explicaţia acordării acestui sprijin românesc?
Rămăsesem singura autonomie din Balcani. Să nu uităm că Bulgaria şi Serbia căzuseră, iar Albania n-a avut niciodată principi de factura vechilor ţarate. Apoi, Rusia nu se întremase foarte bine. De-abia prin secolul al XVII-lea încep să se adreseze călugării greci ruşilor şi primul dintre cei care percutează la această solicitare este Petru cel Mare. Practic, monahii greci nu aveau către cine să se îndrepte, decât către noi. De aceea, nu în mod gratuit, spune un scriitor rus, arhimandritul Profir Uspenskij: „nici un alt popor pravoslavnic nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii“, afirmaţie folosită ca moto pentru foarte multe din volumele ce tratează această chestiune. E lucru admirabil să spună aceste cuvinte un rus, cunoscut fiind cât de propriu le este imperialismul. Aşadar, până la începutul secolului al XVIII-lea, nu s-a putut vorbi de alte ajutoare decât de cele româneşti.
„Bizanţ după Bizanţ“
Gestul domnitorilor români în relaţiile cu Muntele Sfânt a fost, uneori, interpretat ca fiind unul politic. Cum comentaţi?
Aşa cum am mai spus, e vorba de evlavie, dar a fost şi un gest politic, în acelaşi timp. Domnii români se legitimau în faţa întregii lumi ortodoxe ca singuri stăpânitori prin ajutorarea a ceea ce mai rămăsese din Bizanţ: Muntele Athos. Iar ceilalţi, căzuţi acum sub talpa turcilor, li se adresau ca odinioară împăraţilor. Bunăoară, Ştefan cel Mare, în trei dintre documente, are titlul de împărat, şi nu în mod simbolic. Era singurul care avea forţa să se comporte ca atare. Un istoric român care trăieşte Atena, domnul Dumitru Năstase, explică toată această chestiune prin faptul că monahii athoniţi veneau în ţările române pentru că ştiau că numai de aici pot pleca cu binefaceri, iar, pe de altă parte, domnii se legitimau ca autocraţi pentru toată lumea ortodoxă. Aşa este şi cazul lui Mihai Viteazul, de pildă, care, ca mare strateg, nu numai că se legitima prin aceea că ajuta, ba, mai mult, suntem îndreptăţiţi să credem că a avut în intenţie să ajungă până la Constantinopol.
Mai mult, domnii români se justificau prin toate aceste acţiuni ca singuri moştenitori ai tradiţiei bizantine. Cea mai fericită exprimare a acestui fapt o avem la Iorga, în a sa „Bizanţ după Bizanţ“. Susţinerea Muntelui Athos era una dintre atribuţiunile împăratului de Constantinopol. Era şi un gest cu însemnătate politică, prin care se urmărea conservarea Ortodoxiei. Domnii aveau însă şi perspectivă eshatologică, adică se raportau la viaţa de dincolo prin tot ceea ce întreprindeau. Ei nu produceau doar acţiuni politice, aşa cum se întâmplă astăzi. Ne ducem în biserică şi vedem politicieni care se închină şi care, eventual, mai fac şi câte o danie, dar raţiunea este una strict politică. Nu există raportare eshatologică. Ei bine, aşa ceva nu-şi avea locul atunci. Când redactau un document, cereau ca să fie pomeniţi ei şi tot neamul lor, iar aceasta să se facă până la sfârşitul veacurilor. Astăzi, suntem departe de acest tip de viziune.
Care au fost mănăstirile sprijinite de români?
S-au alocat bani pentru toate cele 20 de mănăstiri (câte sunt la Athos), vreme de 500 de ani. Trebuie spus că, în vechime, au fost 25 de mănăstiri, dar, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, au rămas în ierarhia athonită doar 20. Ele sunt greceşti, în majoritate. Între primele mănăstiri construite în Muntele Athos se află Marea Lavră, Vatopedul şi Ivirul. Una este rusească, „Sfântul Pantelimon“ sau Rusiconul, două sârbeşti, „Sfântul Pavel“ şi Hilandarul, iar Zograful este bulgărească. Pe aceasta din urmă a reconstruit-o Ştefan cel Mare, care i-a adăugat şi o arsana (un turn cu arcade, unde se depozitau altădată toate mărfurile care veneau pe mare). Acolo se mai păstrează, încă, un basorelief cu chipul domnitorului Ştefan cel Mare, ca şi la Vatoped). Din nefericire, o mănăstire românească, propriu-zisă, nu a existat, ci s-a întemeiat mult mai târziu, în secolul al XIX-lea. Dar nu este o mănăstire, ci un schit care ţine de Marea Lavră şi mă refer aici la Prodromul.
Mai trebuie adăugat că noi am ratat în 1803 posibilitatea de a avea o mănăstire dintre cele 20. Această posibilitate stă în legătură cu un episod din vremea mitropolitului Veniamin Costachi, când un călugăr de la Mănăstirea Esfigmenu, chiar egumenul ei, Teodorit (autorul uneia dintre cele mai bune monografii ale Muntelui Athos), îi solicita marelui mitropolit Veniamin să refacă Mănăstirea Esfigmenu, după care ar fi fost dispus s-o cedeze cu totul românilor, în condiţii extrem de favorabile. Nu se ştie nici la ora actuală de ce Veniamin a refuzat, în schimb i-a închinat Esfigmenului una dintre ctitoriile familiei sale.
Numiţi câţiva dintre domnitorii români cei mai darnici.
O să identificăm câţiva dintre cei mai cunoscuţi, precum Vladislav I, care a rectitorit Mănăstirea Cutlumuş. Ar urma Neagoe Basarb, despre care celebrul Gavril Protul spunea că este „ctitor mare a toată Sfetagora“, adică cel mai important dintre ctitori, pentru că nu a existat mănăstire către care să nu-şi fi îndreptat atenţia.
Mihai Viteazul a închinat Mănăstirea Mihai Vodă, din Bucureşti, la Simonopetra.
Alexandru Lăpuşneanu a închinat, şi el, câteva mănăstiri, plus că a dat sume importante pentru recuperarea datoriilor Muntelui Athos.
Vasile Lupu se află, şi el, printre cei mai importanţi domnitori, prin faptul că a închinat Muntelui Sfânt celebra ctitorie de la „Trei Ierarhi“, la 1645.
Şerban Cantacuzino avea să repete, şi el, gestul pe care îl făcuse Vasile Lupu, închinând ctitoria sa de la Cotroceni, la 1682. Documentul de închinare este foarte interesant prin clauzele cu care era închinată mănăstirea, clauze din care înţelegem că mănăstirile nu deveneau proprietăţi ale lor de la Locurile Sfinte, cum au vrut reprezentanţii acestora să convingă. Ei s-au luptat pentru mănăstiri ca pentru nişte proprietăţi. Închinările erau forme de concesiune, mai pe înţelesul nostru. Canonic vorbind, o mănăstire nu poate deveni proprietatea alteia. I se supune administrativ şi, poate, şi duhovniceşte, dar nu devine proprietate. Documentele specificau cât din venituri trebuie să se îndrepte către Locurile Sfinte, deşi, de multe ori, clauzele acestea au fost încălcate, iar mănăstirile româneşti ajungeau la ruină. Cu toate acestea, nu se poate generaliza.
Trebuie spus că, deşi ne-am obişnuit să judecăm după clişee, şi anume - românii sunt buni, grecii sunt răi, trebuie să arătăm că nu a fost chiar aşa. Au fost şi greci foarte vrednici care au reparat mănăstirile şi le-au întreţinut, cum, de pildă, s-a văzut în cazul închinării Mănăstirii Căpriana. Aşezământul monahal din Basarabia a fost închinat la 1698 de Antioh Cantemir. Acesta menţionează că biserica a fost ridicată de „moşul (strămoşul) domniei mele, Ştefan cel Mare“, din cauza, spune el, a nevredniciei şi leneviei călugărilor români, care au prăpădit mănăstirea prin nepurtare de grijă.
Era una dintre cele mai bogate mănăstiri şi a fost închinată cu cele 50 de mii de hectare ale ei, iar noii veniţi au repus-o pe picioare. Aşadar, au fost cazuri şi cazuri.
Relaţiile greco-române în perioada fanariotă
Care era situaţia legăturilor bisericeşti greco-române, în secolul al XVIII-lea, odată cu instaurarea domniilor fanariote?
Aici putem menţiona trecerea pe la Muntele Athos, vreme de 17 ani, a lui Paisie Velicikovski - una dintre figurile cele mai însemnate ale revigorării monahismului în secolul al XVIII-lea.
El s-a întemeiat în viaţa duhovnicească, la noi, în câteva schituri moldovene, după care a plecat la Athos şi s-a întors în 1763, prilej cu care s-a aşezat la Mănăstirea Dragomirna. La Athos a întemeiat un schit care supravieţuieşte şi astăzi în bune condiţii, fiind foarte bine întreţinut - Schitul „Sfântul Ilie -, pe teritoriul Mănăstirii Pantocrator.
Ceea ce merită iarăşi semnalat este faptul că a strâns foarte multe manuscrise şi a constituit pe lângă sine o obşte foarte însemnată, de aproximativ şase sute de călugări (români, greci, sârbi, ruşi). A întemeiat o şcoală de tipul ascetic-filologic, după cum o numeşte un învăţat grec într-un titlu de carte, iar în 1769 apărea manuscrisul Filocaliei în limba română, ca rezultat al muncii de traducere întreprinse de ucenicii Sfântului. Deci, Filocalia de astăzi a apărut pentru prima oară în Europa, în limba română, graţie muncii ucenicilor lui Paisie Velicikovski. Acesta din urmă, foarte smerit, mărturisea într-o scrisoare că nu a avut o contribuţie prea mare la traducerea în limba română a Filocaliei, pentru că nu cunoştea limba foarte bine, însă a dat lucrarea pe mâna ucenilor români care ştiau foarte bine greceşte şi, astfel, au putut-o traduce. În schimb, Paisie Velicikovski a tradus-o în slavonă, folosindu-se de exemplarul românesc, după cum tot el însuşi mărturisea.
Cuza Vodă, tăvălugul secularizării şi efectele sale
Perioada secularizării averilor mănăstireşti din decembrie 1863 a fost, în unele privinţe, o lovitură dată Bisericii. Cum a afectat legea adoptată de Cuza Vodă relaţiile statornicite între mănăstirile româneşti şi cele athonite?
E adevărat, se poate spune şi aşa: a fost o lovitură dată Bisericii.
Cu toate acestea, legea a fost salutată cu entuziasm de presă, de opinia publică, de oamenii simpli ai acelor vremuri…
Da. Şi asta - pentru că abuzurile deveniseră enorme, viaţa monahală căzuse în derizoriu. Traiul devenise atât de îmbelşugat în unele dintre mănăstiri, încât viaţa monahală a avut de suferit.
Secularizarea s-a vrut, oarecum, o reparaţie a acestei situaţii, deşi Cuza putea să procedeze de o asemenea manieră doar cu bisericile închinate. Însă, trebuie să spunem că, în contextul mult doritelor reforme, a existat interesul de a clarifica situaţia financiară a ţării. Mănăstirile închinate refuzau să se supună oricărui control, ajungându-se la evaziuni colosale.
Totuşi, imixtiunea domnitorului în viaţa Bisericii a fost una brutală, cu atât mai mult cu cât el era cel care numea cu de la sine putere ierarhi, ceea ce contravenea canoanelor Bisericii.
Efectele secularizării au fost nefaste pentru Biserică, care şi-a pierdut mare parte din sprijin. Vorbim de o pătrime din teritoriul celor două Principate, care ar fi aparţinut Bisericii, ceea ce constituia o sursă materială însemnată.
În urma negocierilor ce s-au purtat în contextul secularizării, Locurile Sfinte au fost despăgubite cu o sumă enormă de 200 de milioane de piaştri, sumă pe care guvernul român a depus-o într-o bancă de la Constantinopol, bani pe care reprezentanţii greci i-au refuzat.
Mai sunt glasuri greceşti care mai revendică şi în ziua de astăzi aceste averi?
Există, dar glasurile acestea sunt neînsemnate. Un lucru dureros, acum aproximativ 20 de ani, în Muntele Athos, peste imaginile votive ale ctitorilor români, fie la Dohiaru sau chiar la Cutlumuş, s-au aşezat nişte dulapuri înalte, ca să nu mai poată fi văzute chipurile domnitorilor noştri. În schimb, erau trecuţi în pomelnicele mănăstirilor, dar se refuza afirmarea cu tărie a faptului că românii au fost cei mai mari sprijinitori ai Muntelui Athos. Acum, din ce în ce mai multă lume este de acord cu faptul istoric că românii au o însemnătate deosebită în susţinerea Ortodoxiei athonite.
Grecilor li s-au dat despăgubiri, dar Biserica noastră ce a primit în urma secularizării?
Acum, nu trebuie să se înţeleagă că Biserica tânjeşte neapărat după averi. Aceste averi aveau scopul precis de a susţine anumite activităţi ale Bisericii şi au fost puse de particulari la dispoziţia ei - de domni, boieri şi boieroaice. Trebuie spus că s-a încercat elaborarea unei legislaţii care a avut în vedere salarizarea preoţilor, deşi nu a avut mare aplicabilitate.
De pildă, în Grecia, în contul averilor secularizate, astăzi statul oferă salarizare integrală preoţilor. Aceştia sunt consideraţi funcţionari publici şi plătiţi ca atare. Nu e cel mai fericit statut, pentru că preoţia este considerată o meserie ca oricare alta, dar e o rezolvare de moment pentru Biserică.
