O linişte blândă coboară peste rugăciunea de taină ce se înalţă între ziduri încărcate de istorie şi-ndepărtate de lume. Un fericit contrast între umbrele vremii şi obştea tânără a Mănăstirii Arnota. Dar cum despre sfânt lăcaşul acesta s-a scris în nenumărate rânduri, am ales să vorbesc astăzi despre un destin care poate aduce o rază de lumină în viaţa celor care caută drumul spre lumea rugăciunii şi a urcuşului monastic. Maica Ambrozia Rucăreanu, stareţa acestei sfinte mănăstiri, a lăsat în urmă o carieră de top şi, ascultând chemarea Domnului, şi-a găsit liniştea şi împlinirea supremă. Ajutată de părintele Arsenie Papacioc, care i-a fost duhovnic, maica Ambrozia a îmbrăcat haina monahală, iar astăzi trudeşte cu vrednicie în slujba Mântuitorului Hristos.
Privindu-vă, atât de tânără şi atât de profund ancorată în rânduiala monastică, am sentimentul că, departe de toată grija cea lumească, aţi descoperit calea unei neîncetate Liturghii existenţiale. Ce a determinat această chemare şi cum s-ar putea desluşi calea ce v-a adus la monahism?
Eu cred că este doar dragostea pentru Hristos şi dăruirea, care ţin de capacitatea fiecăruia de a se lepăda de sine şi de a se lăsa cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Trebuie să ai chemare şi credinţă. Credinţă avem toţi şi legile pe care Hristos le-a lăsat pentru oameni sunt aceleaşi, fie că îmbrăţişează viaţa monahală, fie că trăiesc în mijlocul lumii. Totuşi, dacă nu ai o lepădare adâncă şi o chemare adevărată pentru Hristos, nu poţi să vieţuieşti în mănăstire şi să îmbraci haina monahală. Eu am venit la mănăstire destul de târziu, aşa m-a chemat pe mine Domnul. Aşa a fost lucrarea mea. Când am venit aici, am venit convinsă şi hotărâtă că este ceea ce vreau să fac. Nu a fost un imbold sau o exaltare de moment, a fost un lucru temeinic gândit.
Când aţi conştientizat chemarea spre călugărie şi care au fost împrejurările în care aţi simţit nevoia să-L urmaţi pe Hristos?
Gândul la monahism a apărut treptat. Nu m-am gândit niciodată că într-o zi voi ajunge maică. Totul a început ca un vis frumos, mergeam la biserică şi ascultam cu mare evlavie Evangheliile. Cu timpul însă au început să rodească în suflet şi, încet, dar sigur, am început să gândesc în profunzime la ceea ce avea să vină. Aşa a fost lucrarea mea. Şi am început să mă-ntreb: Până la urmă, eu, în lume, ce fac pentru Hristos? Acesta a fost pentru mine punctul hotărâtor. Aşa am ajuns eu la mănăstire. M-am gândit cu adevărat, în taina sufletului meu, că voi ajunge la judecată, în faţa lui Hristos şi-acolo mă va întreba: "Ce-ai făcut tu pentru Mine?" Ce-aveam oare să-i spun, că aveam un serviciu banal, preocupări lumeşti, şi cam atât? Atunci m-am trezit la realitate şi mi-am dat seama că tot ceea ce făceam nu era pentru Hristos, ci pentru lume. Nu spun că nu mergeam frecvent la biserică, nu spun că nu făceam milostenie, dar, până la urmă, asta o face orice creştin. Dumnezeu însă vrea mult mai mult de la noi. Înainte de a intra în mănăstire îi promisesem lui Dumnezeu că voi face milostenie pe la toate mănăstirile pe la care voi merge, ca şi cum Dumnezeu de banii mei avea nevoie... Am început să mă sfătuiesc cu duhovnicul meu, care a primit cu mare bucurie hotărârea mea, dar mi-a dat un canon de 40 de zile pentru a mi se limpezi gândurile. Aşteptând în post şi rugăciune să văd care este voia lui Dumnezeu pentru mine, atunci când am simţit că asta este ceea ce aşteaptă Bunul Dumnezeu de la mine şi că este chemarea Lui pentru mine, mi-am dat seama că nimic nu valorează mai mult decât jertfa proprie. Aşa cum spuneam, nu de banii noştri are nevoie Hristos, nu asta aşteaptă El de la noi, ci să ne lepădăm de toate cele lumeşti, lăsându-ne în voia Domnului. De aceea am spus întotdeauna că nu eu L-am ales pe Hristos, şi Hristos m-a ales pe mine.
Părintele Arsenie Papacioc are un crez, pe care-l împărtăşeşte tuturor fiilor duhovniceşti: "Cine pleacă să găsească o mănăstire, degeaba pleacă, n-o s-o găsească. Trebuie să facă întâi în inima lui mănăstire". Unde aţi început urcuşul spre această zidire, la ce mănăstire aţi spus acel definitoriu "am venit!"?
Cum spunea un părinte: "Atunci când simţi că nu mai încapi în lume, atunci poţi să te duci la mănăstire", şi asta mi s-a potrivit mie. Aşa simţeam şi eu, că nu mai încap în lume. Sunt în mănăstire de zece ani. Mergeam la multe mănăstiri, dar la Schitul Jgheaburi m-a atras locul acela izolat şi uitat de lume. Şi eu de asta aveam nevoie. De fapt, asta am gândit când am plecat pe acest drum, să mă retrag cât mai departe de lume. De când am păşit pentru întâia oară în sfânt lăcaşul de la Schitul Jgheaburi, am simţit că aici îmi este locul. Îmi aduc aminte şi astăzi, în primăvara lui 2001, de Rusalii... era seară târziu, iar maicile ieşeau de la Priveghere şi, întâlnindu-mă, maica stareţă m-a întrebat direct: "Când vii la noi?" "Păi... acum", i-am răspuns. Şi asta a fost totul. La început am intrat ca soră de mănăstire, dar acolo am deprins rânduiala şi frumuseţea slujbelor. Ziua munceam la grădină, iar dimineaţa şi seara participam la slujbe. M-aţi întrebat dacă mi-a fost greu în perioada aceea de început, bineînţeles că mi-a fost greu, pentru că până atunci lumea mea era alta. De altfel, părintele Arsenie, duhovnicul meu, mă pregătise în acest sens: "Primul lucru care îţi va părea ciudat este acela că ai venit degeaba la mănăstire. Că nu ai nici un rost. Că nimeni nu are nevoie de tine şi că nu foloseşti la nimic". Era doar o părere pe care am depăşit-o în timp. Cu răbdare s-au aşezat toate, pentru că, după cum bine ştim, nu există cale în viaţă care să nu presupună o luptă.
După ce aţi simţit dulceaţa rugăciunii şi pacea adâncă din obştea de la Schitul Jgheaburi, aţi avut alte ascultări şi astfel s-a conturat un alt mediu duhovnicesc.
Care a fost impactul acestor nebănuite schimbări ale traiectului monahal?
Într-adevăr, ca la Schitul Jgheaburi nu e nicăieri, a rămas mănăstirea mea de suflet. Acolo am păşit pe prima treaptă a vieţii monastice şi asta nu se poate uita. Am rămas acolo timp de trei ani şi jumătate, după care am avut o ascultare la Arhiepiscopia Râmnicului şi apoi am ajuns la Mănăstirea Bistriţa. Ascultarea administrativă nu a fost deloc grea, având în vedere că terminasem o facultate de matematică. Dar, ca în orice ascultare, rânduiala monahală îşi are legile ei nescrise. Obişnuită până atunci cu un job care era foarte solicitant (am fost director de vânzări la una dintre cele mai mari întreprinderi de mobilă din România), a fost destul de dificil pentru început. Important este să nu priveşti niciodată înapoi, iar eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit acest lucru. Nu ştiu, probabil că, fiind un om al cifrelor, sunt şi un om hotărât, nu-mi dau seama. Era totuşi o diferenţă de lumi. Veneam din Bucureşti. Dar atunci când am plecat eram hotărâtă, n-am plecat cu gând de-ntoarcere. Orice-ar fi fost, am simţit că asta vrea Dumnezeu şi niciodată nu mi-am pus problema că va fi greu, că nu m-aş putea adapta, v-am spus, nu exista cale de-ntoarcere. Atunci când am făcut acel canon şi-am luat această hotărâre, am simţit că asta aşteaptă Dumnezeu de la mine şi nu puteam să-L dezamăgesc. Aşa cum spunea şi Cuviosul Efrem de la Muntele Athos: "Dumnezeu vine, cheamă, strigă în inima ta. Dacă tu Îl refuzi, El mai încearcă o dată, te mai cheamă, iar dacă nu răspunzi nici acum, te lasă".
Aţi putea să faceţi o succintă descriere a impactului pe care l-a avut plecarea dumneavoastră la mănăstire asupra familiei şi modul în care a rânduit Dumnezeu lucrurile de când sunteţi stareţă la Mănăstirea Arnota şi păstoriţi această obşte foarte tânără?
Mama şi sora mea au depăşit destul de greu momentul plecării mele la mănăstire. Mai ales că-n perioada aceea se prăpădise şi tata, au rămas doar ele în familia din Dobrogea, pentru că de-acolo suntem. Consider însă că primul pas îl făcusem încă de când am plecat la facultate la Bucureşti, unde am rămas şi după aceea, iar familia mea a rămas la Constanţa. Le-a fost foarte greu, dar cu ajutorul lui Dumnezeu au reuşit să depăşească momentul. De-acum casa este destul de străină pentru mine. Familia a rămas în sufletul meu, chiar şi pe tata îl am la fel de viu în minte ca şi atunci când era lângă noi, dar Dumnezeu a rânduit pentru mine o altă viaţă. Astăzi familia mea este obştea de la sfânta Mănăstire Arnota, unde mă simt fericită şi împlinită duhovniceşte. Este o mănăstire cu pretenţii şi nu ne putem permite să ne îndepărtăm de istoria şi cultura pe care le-am primit moştenire. La Mănăstirea Arnota încercăm să păstrăm aceeaşi rânduială monastică specifică mănăstirilor vâlcene. Ca stareţă, am o mai mare responsabilitate, dar fac tot ceea ce pot pentru ca familia monahală de aici să aibă o convieţuire aleasă, cu ascultări ca-n orice gospodărie. Avem ateliere de sculptură, broderie şi pictură, unde încercăm să dăm viaţă icoanelor bizantine şi unde se confecţionează cruci, metanii şi veşminte preoţeşti. Înainte de toate, indiferent de ascultările pe care le are fiecare dintre noi, ne străduim să păstrăm duhul curăţiei şi al respectului pentru cele sfinte.
"Ca stareţă, am o mai mare responsabilitate, dar fac tot ceea ce pot pentru ca familia monahală de aici să aibă o convieţuire aleasă, cu ascultări ca-n orice gospodărie."
În loc de bun rămas
Când a venit ora plecării noastre de la Arnota, soarele începuse să coboare peste munte. N-am luat rămas-bun de la maica stareţă şi am mai intrat o dată în biserica mănăstirii pentru a ne încărca de harul sfintelor moaşte. O tainică rugăciune şi o metanie în semn de preţuire ne fac să conştientizăm dimensiunea clipei, înălţătoare clipă, ce nu poate fi contemplată cu ochii sau cu mintea, ci numai cu înduhovnicită inimă. Ne despărţim cu greu de liniştea şi sfinţenia acestor locuri, dar încercăm să păstrăm tăcerea rugăciunii, în toată plinătatea ei. Întâlnirea cu povestea de viaţă a maicii Ambrozia m-a tulburat şi am înţeles pentru totdeauna că pentru a împlini voia lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să o cunoşti, pentru ca mai târziu să înţelegi că toate aceste bucurii duhovniceşti i se descoperă omului doar în legea dumnezeiască.
